Logo Design by FlamingText.com
 

 Rainbow Pinwheel Pointer

George Zamfir - Doina de L'Amour.

„Aici, departe de ţară şi de voi toţi cei ai mei, departe de mormântul tatei, trăiesc fizic, dar mor spiritual".Qui, lontano   e da voi tutti i miei, lontano dalla tomba del padre, sto vivendo fisicamente, ma sto morendo spiritualmente."

Mihai Gheorghiu

Mihai Gheorghiu s-a născut la Bucureşti, în data de 30 august 1954. Părinţii autorului provin din două ramuri genealogice diferite: în timp ce tatăl se trage dintr-o familie de negustori români cu rădăcini temeinic împletite în inima pământului românesc, mama acestuia, Deval, provine dintr-o familie de origine italiană, fiică a unui antreprenor italian stabilit în România în anul 1905.
Copilăria lui Mihai Gheorghiu nu a fost una dintre cele mai fericite. La vârsta de numai 7 ani rămâne orfan de tată. Acesta moare subit în floarea tinereţii la numai 35 de ani.
Beneficiind de o educaţie deosebită, în sânul unei familii dominate de pricipii şi credinţe ideologice alese, Mihai Gheorghiu reuşeşte să-şi formeze o personalitate puternică, unică, inconfundabilă. Probabil, mai degrabă cu siguranţă, că la aceasta a contribuit din plin şi aşa-zisa „şlefuire” a sufletului de copil orfan supus constant şi invariabil, datorită tocmai condiţiei sale nefericite, acelor vicisitudini atât de specifice lumii exterioare. De altfel, în cadrul unei întâlniri avute cu el în urmă cu câţiva ani buni mi-a mărturisit cu o vădită umbră de tristeţe: „Durerea şi nefericirea şlefuiesc sufletul şi caracterul, formând personalitatea”. Aşa este! Referitor la familia autorului demn de remarcat este faptul că pe tot parcursul existenţei sale s-a plasat într-un direct şi continuu anta- gonism cu formele sociale nocive omniprezente de-a lungul timpului, antagonism care se accentuează mai ales în urma instaurării Comunismului în România. Această poziţie, devenită la un moment dat acidă şi de-a dreptul intolerabilă faţă de parvenitismul, lichelismul şi ipocrizia ridicate în acel moment la rang de „principii” ale “noii or`nduiri sociale”, avea să le aducă multă suferinţă... “De multe ori, la vremuri de restrişte, familia mea a fost nevoită să recurgă la mari sacrificii, niciodată însă nu a acceptat compromisuri de conştiinţă“, mi-a mărturist autorul printre altele. Această însuşire o vom identifica de altfel şi în însăşi personalitatea lui Mihai Gheorghiu printr-o poziţie ce denotă un caracter principial, acela de a te pune de-a curmezişul, de a te lupta chiar şi cu lumea întreagă atunci când şti că te găseşti de partea adevărului, a dreptăţii. Marea majori-tate a lucrărilor sale: poezie, proză, jurnalistică, sunt dominate obsesiv, în sensul pozitiv al cuvântului, de lupta acerbă dintre Bine şi Rău, dintre Dreptate şi Nedreptate ş.a.m.d., modalitate prin intermediul căreia, printr-un proces de gândire psihologică profundă şi pe fondul unui curaj uneori de-a dreptul periculos, reuşeşte să spună lucrurilor pe nume. Ceea ce însă mi se pare şi mai interesant provine din faptul că atunci când, convins fiind de reala sa poziţie de partea dreptăţii, nu se dă nici un pas înapoi, chiar dacă punctul de vedere respectiv contravine grav ideii generale!
Copilăria, tinereţea, viaţa lui Mihai Gheorghiu au fost marcate consecutiv şi chiar obsesiv de nefericire şi tristeţe, dar nicidecum de deznădejde, căci niciodată acest visător înveterat nu s-a lăsat înfrânt, ba din contră! După fiecare cădere, şi nu au fost puţine, Mihai Gheorghiu s-a ridicat, s-a reechilibrat şi a continuat lupta zilnică cu şi mai multă îndârjire. şi totuşi!... Tristeţea, la un moment dat, apare ca un factor dominant în viaţa lui! Lucru ce reiese deosebit de elocvent din lucrările sale, mai ales din poezie. La urma urmei mă întreb: să fie oare vorba într-adevăr de tristeţe în adevăratul înţeles al cuvântului? Sau mai degrabă de o viziune profund realistă asupra vieţii în sine, a cărei gravitate şi, de ce să nu o spunem, ine- chitate, Mihai Gheorghiu o percepe şi implicit o înţelege tocmai datorită acelor nefericite momente care i-au fragmentat viaţa? Un lucru este însă cert! Faţă de această stare, poetul, jurnalistul şi mai târziu scriitorul Mihai Gheorghiu nu s-a putut niciodată delimita! Personal nici nu cred că a dorit să o facă! Pe măsură ce vom aprofunda tot mai mult conţinutul lucrărilor sale, vom constata că la un moment dat nefericirea şi neşansa proprie nu îl mai miră şi, mai ales, nici nu îl sperie! Le acceptă ca prezenţă materială vie în viaţa sa de zi cu zi.. Primele sale „încercări” literare apar în perioada claselor primare, când, impresionat de lucrările lui Alexandru Mitru ce tratează mitolologia greacă, aşterne pe hârtie primele versuri închinate Troienilor şi mai ales eroului Paris, de care este deosebit de impresionat.
Momentul coincide cu un altul, când copilul Mihai Gheorghiu, în imaginaţia şi credinţa sa specifică vârstei şi mai ales felul lui de a fi, visează să devină arheolog, idee nerealizată însă în timp…
Atât clasele primare cât şi cele medii le urmează şi le finalizează în România.
Pe perioada de timp cât mi-a fost elev în clasele de liceu s-a dovedit a fi un nonconformist, refractar regulamentului cazon ce impunea uniformă, păr scurt etc… În privinţa rezultatelor la învăţătură acestea îi reflectau în mare măsură firea şi personalitatea. Cu certitudine nu iubea materiile ce aveau la bază ştiinţele exacte! Părerea mea sinceră este că la acestea nici măcar nu se ostenea să înveţe, practic nu-l interesau. În acelaşi timp însă, excela la tot ceea ce era mai mult sau mai puţin legat de literatură, limbă străină, filozofie, artă şi, nu în ultimul rând, artă muzicală.
În total dezacord cu sistemul comunist, îşi propune şi reuşeşte în cele din urmă să părăsească legal România. Desigur, gândul îi fuge iniţial spre Italia, dar în acel moment porţile emigraţiei spre aceasta, din nefericire pentru el, erau închise. Aprobarea de a pleca definitiv îi parvine în urma unei perseverenţe şi tenacităţi cu totul ieşite din comun! Pentru că a recurge la întocmirea în jur de 2.500 de memorii, înaintate zilnic autorităţilor comuniste din timpul respectiv reprezintă nu numai un act de puternică hotărâre, dar mai ales unul de mult curaj! Rezistă cu stoicism la ostracizarea şi presiunile autorităţilor, iar după cinci ani obţine „dreptul” de a părăsi România. Pleacă şi se stabileşte în S.U.A., unde ajunge în luna noiembrie 1985.
Odată ajuns pe „pământul făgăduinţei” se confruntă cu o serie de probleme extrem de dificile, la care este constrâns să le facă faţă. Încearcă să se acomodeze cu noul mod de viaţă, dar imediat îşi dă seama că de o aşa-zisă adaptare nici nu putea fi vorba! În primul rând rămâne pur şi simplu stupefiat de lichelismul unor co-naţionali care, satisfăcuţi de beneficiile – de altfel fireşti – oferite de noua viaţă în sistemul occidental, închină osanale gratuite şi mai ales nesolicitate noului stăpân. „Nimic nou sub soare”, observă el cu amărăciune într-o scrisoare adresată unui prieten din copilărie. Poziţia lui Mihai Gheorghiu faţă de acest gen de „oameni” este dură şi fără echivoc: îi atacă frontal, punându-le direct pe tipsie dovada practică a inexistenţei lor morale şi a lipsei de principii. Acestă principialitate, felul lui total „diferit” de a fi, miră teribil „asistenţa” care se retrage speriată de eventualitatea unor conflicte ideologice ce ar putea lesne ca, la un moment dat, să îi lezeze în vreun fel noul sistem de viaţă îmbelşugată, bazată în general pe şansa propice de ghiftuire a burţii cu mâncare şi, mai ales, mult alcool. Ideile diferă cert şi se dovedesc antagoniste irevocabil! Priveşte cu silă şi profundă dezolare la unul dintre aceştia care, uluit de abundenţa alimentelor dintr-un supermagazin, declară cu extaz: „Aici e patria mea şi aicea vreau să mor”...
Toate încercările de acomodare îi par inutile şi mai ales dezarmante. Un straniu sentiment de inutilitate şi lipsă de perspectivă în raport cu exigenţele caracterului său îl deprimă, îl obosesc. Este momentul în care, înţelegând extrem de limpede situaţia în care se află, începe încet, încet să se retragă din societatea de zi cu zi, într-o lume proprie, numai a lui, o lume pe care începe să o prospecteze cu foarte multă atenţie.
În anul 1986 se naşte Ancuţa, fiica autorului. Momentul respectiv aduce o rază de soare în viaţa acestuia. Totuşi, necazurile îl copleşesc irevocabil, iar deziluzia devine omniprezentă, făcându-l ca la un moment dat să spună cu tristeţe: „Aici, departe de ţară şi de voi toţi cei ai mei, departe de mormântul tatei, trăiesc fizic, dar mor spiritual"! Se vede din ce în ce mai singur. şi ceea ce este şi mai grav este faptul că la un moment dat este cuprins de un sentiment greu, apăsător, de deznădejde. Dintr-o dată totul se năruie, toate visurile, toate speranţele sale cad răpuse, strivite sub suflarea rece a unui prezent dur, nedrept şi ireal. Se regăseşte „străin într-o lume străină ignorantă şi nepăsătoare, o lume pe care a „visat-o”, dar care la momentul în care i-a fost dat să o cunoască direct, la faţa locului s-a contrapus antagonist propriilor sale credinţe, o lume condusă au- toritar, nu de principii umanitare aşa cum se aştepta, ci de dogme bazate în cea mai mare măsură pe materialism economic şi mai puţin, sau, chiar deloc, pe valoare şi caracter uman. Asemănările acesteia cu lumea pe care abia o părăsise sunt de cele mai multe ori extrem de izbitoare! Căci şi aici, la fel ca şi în comunism constată prezenţa, în fapt, a unor concepte abstracte şi absurde.Se simte pur şi simplu scârbit de omniprezenţa unanim aplicată în funcţie de interese a devizei „cine nu-i cu noi e împotriva noastră“, vehiculată şi manipulată la fel ca şi în sistemul din care abia se refugiase.
În aceste circumstanţe nefavorabile cu siguranţă drumul vieţii lui nu putea conduce la un deznodămînt fericit! Şi iată, “furtuna” se dezlănţuie. Pe fondul unei slăbiri fizice şi mai ales morale, deznodământul nefericit se produce! În vara anului 1988 este supus unei intervenţii chirurgicale pe cord deschis. Şi aici însă neşansa îl urmăreşte şi, urmare a unor multiple greşeli medicale, este la un pas de moarte. Scapă totuşi împotriva prognozelor negative, dar urmează o lungă perioadă de suferinţe prelungite pe o durată de aproape cinci ani, perioadă în care se simte nu numai rănit fizic, dar mai ales moral. Reuşeşte cu mare greutate să-şi revină fizic, dar rămâne marcat definitiv de acele răni sufleteşti mereu, mereu sângerânde... Şi totuşi, parcă mai puternic ca oricând, renăscut din cenuşa propriilor suferinţe se înalţă reluându-şi activitatea pe tărâm literar, hrănit şi mai ales întărit sufleteşte de singura sa motivaţie: dorul de „pământul lăsat”, căruia îi închină un număr mare de poezii publicate în mai toate ziarele româneşti de pretutindeni din America.
În perioada de început colaborează cu Micromagazin unde publică un număr însemnat de poezii. Aproape concomitent îşi concentrează activitatea şi pe publicarea unui mare volum de articole şi eseuri deosebit de astringente, îndreptate în general împotriva regimului totalitar şi inuman din România. La un moment dat lucrările sale devin tot mai prezente în marea majoritate a ziarelor româneşti din America şi Canada, cum ar fi: Arcada, Cuvântul Românesc, Luceafărul Românesc, Origini ş.a. Din anul 1990 devine corespondent de presă permanent al ziarului Cuvântul Românesc din Canada, premergător acestei date colaborarea sa cu acest ziar fiind oarecum sporadică. Din acest moment şi pentru o lungă perioadă de timp articolele sale în paginile respectivei publicaţii devin omniprezente. În paralel continuă să colaboreaze activ şi cu Luceafărul Românesc, publicaţie de o factură excelentă condusă de profesorul Dan Fornade, ziar ce se complementa constructiv şi într-un mod fericit cu Cuvântul Românesc, două publicaţii importante ale exilu- lui românesc de pe continentul Nord American!
În anul 1997, după multe tergiversări datorate în primul rând problemelor de sănătate menţionate dar şi mai ales gravei situaţii financiare rezultate în urma aceloraşi motive, scoate de sub tipar culegerea de poeme şi poezii intitulată sugestiv: Suflet însângerat. Volumul, deosebit de semnificativ cu privire la încărcătura emoţională şi patriotismul cert al autorului marcat vizibil de durere în absenţa pământului strămoşesc, apare ca o lucrare valoroasă, o lucrare sensibilă şi marcantă. Din nefericire însă, anumite scăpări în procesul de tehno-redactare au făcut ca într-o oarecare măsură succesul primei ediţii a volumului să fie oarecum întinat. Cu toate acestea, publicul cititor de pretutindeni a citit cu nesaţ micuţa carte, ajungându-se astfel ca la un moment dat stocul să fie epuizat. O a doua ediţie a volumului Suflet însângerat a văzut lumina tiparului în vara anului 2003, de data aceasta într-o ediţie ireproşabilă, semnată de Editura Vremea.
În legătură cu personalitatea şi lucrările semnate de Mihai Gheorghiu aş dori să citez părerile unor personalităţi în materie, cititori, jurnalişti, colegi de breaslă, editori etc. Jurnalistul şi analistul politic George Georgescu îl caracterizează pe Mihai Gheorghiu într-un mod deosebit de elocvent, extrem de apropiat imaginii reale a acestuia: „...Mihai Gheorghiu face parte din categoria celor care au suflet, nu bani.” Cert şi incontestabil! Remarca domnului Georgescu este absolut corectă. Şi tot domnia sa continuă: „Mihai m-a cucerit prin admirabila lui putere de a nu se lăsa învins atunci când corabia pluteşte în derivă, luând totul de la început.” Iar cu referire la Lumea Românească aceeaşi personalitate marcantă a presei din Continentul Nord American spune printre altele: Lumea Românească a pătruns printre celelalte publicaţii destul de timid la început, dar, bucurându-se de profesionalismul şi ambiţia unui editor perseverent precum şi de colaborarea unor condeie de prestigiu, a reuşit să se afirme, încât astăzi se vorbeşte despre ea cu deosebit respect. Demn de menţionat, şi nu în ultimul rând, este faptul că întreaga publicaţie de la început şi până la sfârşit poartă vizibil amprenta Jurnalistului, Omului, Românului Mihai Gheorghiu, a căldurii sale sufleteşti specifice şi a dragostei faţă de Patrie. Şi ceva mai târziu, la finele anului 2005, domnia sa adaugă: .,… după o activitate plină de privaţiuni şi abnegaţii de opt ani de zile, Mihai Gheorghiu a ajuns la maturitate deplină, publicaţia pe care o editează putând sta astăzi alături de cele mai reuşite publicaţii de limbă română de pretutindeni.” Ce oare în plus s-ar mai putea spune în acest sens?!
Distinsul om de cultură, editorul ziarului Cuvântul Românesc, domnul George Bălaşu spune printre altele: “Mihai Gheorghiu este unul dintre reporterii noştri din luna august 1990. Articolele şi comentariile sale sunt bine pregătite, documentate şi obiective, degajând un sentiment anticomunist. Interviurile lui demonstrează profesionalismul, iar articolele sale sunt în general acide, inteligente şi deasemenea pline de profesionalism”.
La rândul său, prof. Dan Fornade, editorul Luceafărului Românesc din Montreal, subliniază printre altele: „Mihai Gheorghiu este o persoană foarte serioasă şi de încredere”.
Iată ce sesizează şi domnul Andy Ludu, colaborator la mai multe publicaţii din SUA printre care şi Lumea Românească pentru o bună bucată de timp, referitor la unul dintre articolele semnate de Mihai Gheorghiu,: „Am citit nu de mult un articol, care m-a captivat foarte mult. Articolul intitulat “Antagonismul Extremelor” şi semnat chiar de Edi- tor, atacă o problemă fundamentală, a dualităţii între bine şi rău, În sens foarte general cu implicaţiile religioase, filozofice şi sociale. Articolul m-a interesat direct căci am fost întotdeauna fascinat de dualitate (discret-continuu, finit-infinit, par-impar, etc.). Şi mi-a mai plăcut ceva... tristeţea de un anume grad. Tristeţea distilată, ca cea din cuvântul “agonie” care vine de la grecescul “agon, agonistes” care înseamnă luptă-competiţie.... Ideea de bază nu este pesimistă, ci mai degrabă melioristă: extremele (acelea antagonice) apar prin existenţa Răului, perturbând o societate în progres”.... Şi, îşi continuă domnul Andy Ludu dizertaţia pe marginea articolului: „De la social la abstract, prezenţa răului devine tot mai dureroasă: „Răul, materializat prin sarcasmul de a produce lacrimi în sufletul altu- ia...devine dorinţa obsedantă a negrului de a sparge cromatica culorii şi a inunda, păta, şi în final domina, puritatea albului ce formează baza moleculară a acestuia (aşa cum spune autorul Mihai Gheorghiu). „Prezenţa Răului... nu mai miră... Un modernism înţeles greşit...” spune domnul Gheorghiu. Iată o definiţie a postmodernismului. Răul foloseşte instrumente sofisticate. Aduce oglinzi în care arată bine. şi Lumea devine, în această viziune, o linie la ale cărei capete nu există Rău. La un cap[t, ab-initio Răul nu a apărut încă, este egal cu zero. La celălalt este un haos general în care binele se confundă cu răul.Ce geometrie fascinantă şi nefericită a filogenezei!, spune în final domnul Andy Ludu reflectând în profunzime pe mar- ginea articolului respectiv.
Doamna Sylvia Jinga, corespondentă de presă la mai multe ziare din diasporă, îl defineşte pe Mihai Gheorghiu, prin intermediul unui articol, ca fiind un poet al reveriei. Printre altele, în cuprinsul aceluiaşi articol, domnia sa declară: „...gestul lui Mihai Gheorghiu în sine conţine o doză de donquijotism, căci în ciuda numeroaselor obstacole, dintre care cele financiare nu sunt de neglijat, el perseverează în idealismul său şi în iubirea constantă pentru dulcea limbă românească şi pentru patria mamă. Lui i se potriveşte din plin versul dintr-o traducere eminesciană: „Chiar dacă marea o treci, sufletul nu-ţi schimbi”. Şi, referindu-se direct la lucrarările cuprinse în culegerea Suflet însângerat, doamna Sylvia Jinga spune printre altele: „...reţinem că poezia lui Mihai Gheorghiu este placentar legată de biografia sa uneori poate chiar prea dependentă. Un fapt însă este de necontestat şi anume: sinceritatea trăirii, intensitatea emoţională din a cărei combustie s-au născut versurile volumului Suflet însângerat.” Şi, continuă dumneaei: „...volumul stă sub semnul unei totale inadecvări sufleteşti a celui care se simte perpetuu înstrăinat de matca sa, un dezrădăcinat, în sensul în care tema aceasta a fost cultivată în lirica românească între 1900-1920. Şt.O. Iosif strămutat la Bucureşti, se simte un înstrăinat care a lăsat în urmă Ca- raimanul, peisajul braşovean silvestru, leagăn al copilăriei. Întocmai ca predecesorul său, Mihai Gheorghiu, cu deosebirea că în cazul său culpa este mai gravă, fiind în chestiune autoexilarea, poartă povara unei dureri nestinse, parcurgând o întreagă gamă afectivă de la nostalgie, melancolie, până la dor şi jale....”
Am să încerc să mă opresc aici, nu înainte de a mai menţiona câteva date semnificative din viaţa şi activitatea lui Mihai Gheorghiu:
- În preajma anului 1995 îl găsim ca Secretar în conducerea primei Misiuni Ortodoxe Române din Grand Rapids.
- În anul 1998 reuşeşte să intre la un colegiu, unde îşi aprofundeaz[ studiile axate în special pe tehnică şi limbă engleză.
- În anul 1998 scoate sub editare proprie revista Lumea Românească.
- În anul 1999 Mihai Gheorghiu se plasează din nou pe baricadele mereu vii ale românismului, fiind unul dintre primii membri fondatori ai Consiliului Mondial Român de Pretutindeni, înfiinţat la Atlanta-Georgia în acelaşi an. Cu aceeaşi ocazie, ziarul său, Lumea Românească, este desemnat ca birou de presă al Consiliului Mondial Român unde Mihai Gheorghiu activează sub acelaşi pragmatism caracteristic.
- În primăvara anului 2003 Mihai Gheorghiu este admis, în urma unui examen de admitere deloc uşor, la G.R.C.C., secţia Jurnalism.
- În anul 2006 absolvă cu succes cursurile de Jurnalistică şi de Mass Media ale G.R.C.C., plasându-se de altfel printre primii zece pe facultate! Cu acest prilej primeşte o diplomă de excelenţă In Recognition of Academic Excellence. Întrebându-l de ce a ales această cale, la acestă vârstă, de a se înrola în cadrul deloc uşor al unei instituţii de învăţământ superior, mai ales cu obiectul de predare ]n limba engleză, fostul meu elev îmi răspunde simplu: A fost vorba de o decizie personală născută dintr-un sentiment de obligaţie faţă de societatea în care trăiesc. Niciodată nu mi-a plăcut să par ceea ce nu sunt, niciodată nu m-am simţit bine atunci când semenii mi-au acordat o titulatură numai paţial obţinută. Iubesc scrisul şi jurnalistica! În acest moment acestea reprezintă principalele mele raţiuni de a trăi, modul meu de a dialoga cu lumea, cu prezentul şi viitorul acesteia !, a ţinut să precizeze Mihai Gheorghiu.
Prof. Ion Mihai
      Mihai Gheorghiu, “un copil stingher, plecat in lume” ne surprinde in modul cel mai placut, prin bogatia si forta ploii de cuvinte ce i se aprind pe buzele stropite de lacrimile nostalgiilor si a bucuriei de a comunica cu semenii sai,  de departe sau de aproape.Este un suflet maret, o minte luminata si a inteles ca niciun copac nu supravietuieste fara seva radacinilor proprii. Mihai Gheorghiu, "un bambino timido, partito per il mondo" ci sorprende con la ricchezza e la forza delle sue parole che si accendono sulle labbra bagnata dalle lacrime delle nostalgie e della gioia di comunicare con i simili, da lontano o da vicino. E' un animo magnanimo, una mente illuminata e ha capito che nessun albero sopravvive senza la linfa delle sue radici. -Marilena-

  Suflet insângerat - Culegere de poeme şi poezii

                     “Am visat  cu încredere la o societate  umană superioară, aproape  perfectă, aidoma celei  din  lumea basmelor unde întotdeauna Binele învinge invariabil Răul!
     Am urmat cu consecvenţă şi încredere drumul impus de linia principiilor mele însuşite în anii copilăriei şi şlefuite mai târziu, pe tot parcursul  anilor ce au urmat, crezând cu stoicism în şansa de viitor a unei lumi în care cu adevărat egalitatea, echitatea şi respectul reciproc dintre semeni să formeze însăşi bazele unei societăţi umane în adevăratul înţeles al cuvântului!
    Atunci demult, cu ani în urmă, când am plecat de Acasă, am sperat că odată cu aceasta, tot răul, toată nedreptatea cu care mă confruntasem până în acel moment  se vor sfârşi definitiv!
      După o luptă  agonică desfăşurată pe parcursul a multor ani de suferiţe şi umilinţe , într-o lume iluzorie, antagonistă credinţelor mele, aveam să fiu stigmatizat definitiv cu durerea sfâşietoare a înstrăinării  faţă de pământul Patriei, sentiment  dublat hotărâtor de  acela de  străin într-o lume străină.
     M-am “trezit” şi am privit nedumerit în juru-mi; totul îmi părea atât de neverosimil şi mai ales aâtt de ireal, crunt , şi rece.... 
     La un moment dat, speriat de sarcasmul morbid al prezentului, şi îngrozit de perspectiva viitorului, m-am întrebat retoric: “ce caut eu aici ? Ce caut eu în această lume ireală atât de antagonistă credinţelor mele ? Ce oare s-a în-tâmplat cu mine, cu sufletul meu ? Unde anume şi când le-am pierdut ?  Şi atunci am decis definitiv: trebuie să mă reîntorc, trebuie să mă regăsesc !   "Suflet al meu, iartă-mă. Iată, mă  reîntorc la tine! Primeşte-mă, te rog...”  
                                                                                           (M.Gheorghiu (Suflet însângerat-ediţia 2003)  
 
      

        Orfanul


I
Copil stingher, plecat în lume,
Flămând şi gol şi prigonit,
El umblă, neavând un nume,
Prin şanţul vieţii, drum cotit!
 II
Bătând la porţi, el pâine cere!
De câini şi... oameni hăituit!
El duce-n spate-un sac de piele
Dar sacu-i gol şi găurit!
 III
În mâna-i mică şi subţire
El are-un beţişor de brad,
Pe care-l poartă cu iubire,
Fiindu-i prietenul cel drag!
 IV
În case-i cald... Şi lume multă,
Cu toţi Crăciunul îl cinstesc.
El umblă în durerea-i mută,
Zăpada, gerul, mâinile-i rănesc!
 V
Într-un târziu, când lumea doarme,
Găseşte-un colţ sub un cotlon
Şi cade... răscolit de foame,
Visând la pâine şi jambon!
VI
În pragul unei uşi apare
Un domn, în straie de Crăciun,
Ce dă la câine de mâncare
Din tot ce el avea mai bun!
 VII
Încet, încet, cu pas sfios,
Flămând şi fără de-adăpost,
Orfanul cere-ncet un os!
Chiar de-o fi din cel mai prost!
 VIII
Întinde mâa prea grăită
Luâd bucata mult rânită
Ş fericit de-aşa pomană,
Se bagă mulţumit sub scară!
 IX
Adoarme-apoi... şi-i somnul dulce,
Zăpada cerne ne-ncetat!
Cu băţul deseneaz-o cruce,
Şi-i chipul alb Şi ne-ntinat!
 X
În zorii zilei următoare
Zăpada şterse-aproape tot,
Lăsând în urma-i sfidătoare
Numai un băţ, atâta tot...

 

Poveştile copilăriei mele


     Trecerea timpului, impasibilă, marcantă şi mai ales ireversibilă loveşte, răneşte, uneori imperceptibil dar sigur, furând prin goana sa implacabilă puţin câte puţin parte din noi, din fiinţa, aspiraţiile şi idealurile noastre. Vidul rămas în urma acestui <firesc> proces distructiv este umplut cu <ecouri>  care se încrustează adânc şi temeinic în cugetul şi sufletul nostru. În acest context amintirile, mai ales cele ale copilăriei, devin adevărate nestemate pururea aprinse!
 
Mai spune-mi o poveste, Mamaşa,
Mai spune-mi doar una, chiar două;
Mai spune-mi o poveste, Mamaşa,
Chiar veche de-o fi, sau mai nouă.
 
Mi-e dor de-o poveste trecută,
În vremuri, În timpuri, pierdută;
Poveste cu regi şi regine,
Castele şi vise senine...
 
Revino din <haven>, Mamaşa,
Şi minte-mă încă puţin;
Coboară spre mine cu vraja,
Adusă de glasu-ţi sublim.
 
Când viaţa nu-i ca-n poveste,
Senină şi dreaptă şi bună,
Nimic din ce crezi nu mai este,
Iar visul şi crezul se curmă...
  Nostalgia primei iubiri
 
        I
Pe malul Dunării în jos,
Pe-un ţărm sălbatec şi frumos,
Acolo unde pe un braţ
Se duce Dunărea-n Bizanţ,
     II
Şi unde lesne unduiesc
Bărcuţe care pescuiesc,
Iar pescăruşii-n zborul lor
Înalţă cântece de dor,
 III
În cursul apelor grăbit
Şi printre maluri şerpuit,
Se  ’nalţă mândru maiestos
Al Sulinei port frumos!
  IV
Oraşul mic şi minunat
De valul fluviului scăldat,
Răsare cald şi primitor,
Şi te primeşte-n prag cu dor.
   V
În port, vapoare obosite
Descarcă calele ticsite,
Iar marinarii fericiţi,
Se pierd în noapte, prea grăbiţi!
VI
Când seara blândă bate-n prag,
Pescarii bărcile îşi trag.
Din piepturi cântă-ncetişor
Refrene vesele de dor!
VII
Se lasă noaptea calm, uşor
Venind cu pace şi cu spor!
Pescarii beau şi chefuiesc,
Recolta zilei o cinstesc!
VIII
Târziu acum şi fără tine,
Când ani de-a lungul au trecut,
Mă-ntorc la far purtând în mine
Imagini, clipe, de demult!
 IX
La El acum cu greu se-ajunge,
Nefiind de vremuri folosit!
Dar  Farul stă-n al apei cruce,
În universu-i neclintit!
 
X
Mergând încet, pe fir înjos,
Ajung la trupu-i maiestos.
În pieptu-mi inima tresare
Ş-alunec lesne în visare..
 XI
Aicea, ca-ntr-o încleştare
Se varsă Dunărea în Mare;
Iar digul strâmt, de piatră şi calcar,
Marchează-al apelor hotar!
   XII
Acesta-i Farul Vechi, din chei,
Şi-i ros de ape şi ani grei;
De el mă leagă amintiri,
Din vremea primelor iubiri!
  XIII
Aici, demult, la braţ cu tine,
Furaţi de-a pururi de iubire,
Ne-am sărutat întâia oară,
Aşa, firesc..., ca într-o doară!
      XIV
Goniţi de ploaie şi furtună,
Venite iute şi cumplit,
Ne-am aciuit sub bolta-i brună,
Ce Farul Vechi ne-a dăruit!
     XV
În cadru-i rece, răcoros,
Când ploaia ropotea duios,
Noi ne-am privit îndelungat,
Şi neuitare ne-am jurat!
XVI
Afară digul de granit,
Era de valuri, răscolit;
Iar Dunărea urla nebună,
Învolburată toată-n spumă !
XVII
Încet, acum, cu greu  răzbat
Să trec pe digul dărâmat,
Să-ncerc din nou să retrăiesc,
Pe tine să te regăsesc!
XVIII
Şi singur, trist, emoţionat,
Pe scara farului-am urcat;
Şi-ncet, adânc şi apăsat,
În fierul uşii-am încrustat:
“Iubito, eu nu te-am uitat”!
Marianei Muşat
          (În amintirea unor momente din vremurile de început ale...copilãriei (Iulie, 1964 -Sulina)

Fragment de vis
 

... la un moment dat am deschis uşa camerei ce dădea spre holul de la intrare. Erai TU!  Tu, cea de atunci, tu cea dintotdeauna, poate. Am rămas surprins! Cuprins pe nepregătite de un sentiment confuz, ceva indefinit între bucurie, teamă şi visare şi purtat instinctiv de firescul intuiţiei, m-am furişat pe uşă, urmându-te şi murmurând:  „Ce este, ce-i cu tine? Cum şi de ce-ai venit? Nu înţelegi că nu se poate?  Dragostea noastră e absurdă... ”.  Mda..., dragostea mea, a ta, a noastră..., am continuat în gând dezvoltarea ideii respective.  Dragostea noastră, vai, cât de teamă îmi este de acestă sintagmă, de acestă definiţie complexă, concretă şi radicală, ce include, pe lângă acele sublime simţiri,  atât de multă responsabilitate! De ce oare, chiar şi după atâta amar de vreme, te mai gândeşti la mine ?! De ce-ai venit? Gândurile-mi mirate, surprinse, parcă de revenirea ta neaşteptată, alergau care încotro, asemenea unor bile lovite hotărâtor de tac în cadrul unui joc de biliard.  La un moment dat te-ai întors puţin către mine şi mi-ai întins mâna la fel ca atunci, demult, aceeaşi mână graţioasă şi larg deschisă, lăsată în spate în  momentul plecării... “Haide”, ai spus. “Să fugim, dragul meu, să fim din nou împreună!”  Te-am urmat instinctiv prinzându-mă lesne de mâna ce mă aştepta, la fel ca şi atunci, urmându-te, urmând astfel, şi încă o dată acelaşi drum al iubirii noastre absurde, neacceptate de principiile acestei societăţi ipocrite.  Am coborât, mână în mână şi strâns lipiţi unul de altul, treptele unui etaj, ale unei scări de bloc, probabil... În jurul nostru, o noapte blândă, dominată simbolic de o lumină palidă şi obscură dar îndeajuns de puternică, încât să-mi ofere şansa de a-ţi mai admira încă o dată, pentru a câta oară, trupul zvelt de gazelă surprinsă şi speriată...  Te privesc direct în faţă şi fără acea teamă aiurea care mă domina atunci... Mă gândesc că tare aş vrea să te sărut, să te ating, să te simt din nou, să te cuprind în mijlocul încolăcirii braţelor mele....  “Mihai, sărută-mă!”, te aud într-un târziu dar, în acelaşi timp, observ că deja te-ai şi îndepărtat...  Acelaşi joc de atunci, acelaşi joc al iubirii noastre absurde şi “nepermise”. Nepermise de cine?  Mda..., de societate! Dar, la urma urmei, ce-mi pasă mie de ea? De această gloată imberbă, a celor mulţi care nu pot şi nu vor să înţeleagă că ne iubim! Că nu ne putem împotrivi propriei noastre iubiri....  Într-un târziu te ajung din urmă..., din nou, şi pentru a câta oară?  “Hai, hai Mihai, să fugim... departe. Noi doi, tu şi eu sau invers; eu şi tu! Trebuie să întrerupem odată şi pentru totdeauna acest lanţ ireal şi absurd... “   “Dar, ei, ei ce-or să spună”, te întreb speriat de perspectiva reînceperii nebuniei noastre?  „Nu ştiu şi nici nu-mi pasă”, îmi răspunzi în fugă.
... la un moment dat ne regăsim undeva pe la parterul clădirii respective. Îţi simt mâna rece de emoţie, care se mângâie duios în interiorul mâinii mele. Dar, nu se poate!!! Din nou,? Să fugim din nou?  Unde... şi mai ales, de cine? De noi cei din mijlocul acestei lumi sau de EI, cei care vor rămâne pur şi simplu perplecşi de gestul nostru rebel? De CINE anume să fugim? Gândesc deja cu voce tare, încolţit de gândurile-mi deja răscolite, tentate din nou de perspectiva trăirilor intense. Îţi simt, în sfârşit, căldura buzelor tale voluptoase...., doar pentru un scurt moment... Nu-i nimic, îmi spun! În curând.., da... Da, ce?  Mă amăgesc, mă contrazic singur. “În mine totul contrastează. “Sunt un ocean de gânnduri şi de vise, zăgăzuit de maluri tăcute şi închise, sunt un imens tumult de voluptate , dar, mărginit de-a sorţii strâmbătate”(Culegerea Suflet însângerat-M.Gheorghiu).  Obesrv, cu oarecare mirare, că alunec aiurea, în abstract, într-o altă perioadă de timp, când, scriind aceste versuri, mă regăseam pe mine..., doar pentru un scurt moment.
.... ajunşi undeva, în faţa clădirii, (care?), la un moment dat suntem surprinşi de o poliţistă! Ne uităm speriaţi unul la atul şi... îi dăm actele...  Într-un târziu ni le înapoiază zâmbind complice şi cu subînţeles, părând a se întreba retoric: iarăşi? Suntem din nou liberi! În urma noastră polţista: “Nimic important, doi îndrăgostiţi aiurea, probabil căsătoriţi şi amanţi obsedaţi...” ... Ne îndepărtăm în grabă, nedorind ca incidentul să fie auzit... Ne strecurăm, furişându-ne  în noapte, visând aievea la acele clipe mult aşteptate, de intimitate sufletească şi carnală a firii şi trupului nelegiut.  La un moment dat, în goana noastră continuă, asemenea celei lui Paris şi frumoasei lui Elena, acea goană furibundă din jurul Troiei, în apropierea unui colţ de “cetate”, cineva, o femeie cunoscută mă observă şi spune ceva cu referire la mine. Aud doar: „păi, bine, Mihai, te ţii de prostii din astea?”  Aud, văd şi... trec mai departe... Deja nu mai conteză că am fost văzuţi, nu mai conteză părerea ei, a lor, a celorlalţi!  Încă puţin şi vom ieşi din raza acestei clădiri şi apoi... Da, apoi vom fi, în sfârşit, liberi! Şi... vom mai vedea. Ce anume? Mă întreb retoric, în subconştient, pentru o fracţiune de moment.  Iubirea noastră e absurdă... Ce vom face, cum îi vom mulţumi pe cei lăsaţi în urmă, pe cei pe care “lăsarea” noastră îi va răni?  Şi totuşi,... iubirea noastră? Cum să facem, cum ar trebui să procedăm? De o parte ea, IUBIREA şi... noi doi; TU şi EU! De cealaltă parte CONŞTINŢA, sentimentul obligaţiei morale şi sociale, EI! Ei pe care eu şi tu, noi, iubirea noastră “nefirescă, ieşită în mod rebel din liniile rigide ale acestei societăţi dogmatice, îi va afecta sau răni chiar, într-o oarecare măsură... Gata! Am ieşit, în sfârşit, din raza clădirii! De acum... vom fi scăpat. La un moment dat, într-un târziu, observ că nu mai eşti lângă mine! Te aud, totuşi, de undeva de departe: „Mihai, iată-mă!,Sunt aici! Hai, vino şi tu...”  Înt-un târziu, în sfârşit, te văd sus, udeva, în firida unei mansarde obscur luminate. Îmi întinzi mâna în acelaşi mod, atât de firesc şi caracteristic ţie...: ”Hai, vino, vino aici, lângă mine, dragul meu”...
                                           ........................................................................
            M-am trezit brusc din miezul visului!  Nu fumez, nu am făcut-o niciodată! Dar, dacă aş fi fumat, cu siguranţă, atunci, în acel moment, mi-aş fi aprins o ţigare! Nu ştiu de ce, nu am idee, dar îmi închipui că aşa aş fi făcut.
     Am rămas pentru o bună bucată de timp pe gânduri. A fost un simplu  vis de noapte sau... ? Nu ştiu, dar, cu siguranţă însă, şi acum, momentul respectiv mă răscoleşte obsesiv amintindu-mi de EA! De ce oare şi de ce tocmai acum, după atâta şi atâta amar de vreme?  Nu m-am mai gândit la ea de mult timp sau poate, ştiu eu, doar aşa fugar, nimic mai mult.... Mă gândesc totuşi că astăzi, tocmai astăzi, este 30 august! Este ziaua mea! Nu pot să cred!!! Simplă coincidenţă, joc bizar al destinului sau poate... gândul ei s-a furişat spre mine... Nu ştiu, mi-e greu să înţeleg! Cu siguranţă însă, nimic nu e întâmplător în acestă viaţă. Cel puţin aceasta este convingerea mea!  Mă gândesc, ce-ar fi să o sun? Nu, asta nu se poate!!! De ce nu mă sună ea?
     Principii, orgolii inutile, şi aiurea. Iar noi? Doi membrii rebeli ai unei societăţi ipocrite, condusă autoritar de superficialitate şi ignoranţă faţă de distincţia sentimentelor curate şi IMPUSE volence-nolence de profunzimea propriilor noastre trăiri. Nu, nu te voi suna! Voi aştepta să o faci tu!!! La urma, urmei, nimic, absolut nimic nu se va schimba,  indiferent de ce vom face sau nu vom face în acest sens! Vom rămâne aceiaşi: TU şi EU sau... invers dacă preferi, nu are importanţă! Două “fecioare” trăitoare constant sub semnl Afroditei. Două entităţi de foc care, cândva şi pentru o oarecare perioadă de timp, s-au contopit voluptos într-un nucleu aprins de lavă clocotitoare ca, mai apoi, să se despartă aparent, continuând să graviteze abstract în universul aceleiaşi societăţii absurde, căutându-se în continuare şi înconştient, una pe alta...
    La urma urmei, cine eşti tu, cine sunt eu? TU pentru mine eşti EA! Aceea pe care am visat-o şi căutat-o din totdeauna! Eu te-am creeat în închpuirea mea de copil adolescentin, încercând într-un mod continuu şi perpetu să te întruchipez aievea! Te-am plasat, la încept, în EA! În cea pe care, în inconştienţa mea copilărească şi timidă, am crezut că merită să te sădesc! Mai apoi, dezamăgit, m-am îndepărtat dezgustat de acea “ea”, îndreptându-mă cu încredere spre o altă “ea”! Mai apoi, spre o alta şi spre o alta şi alta, şi alta... Pe toate v-am iubit! Pe ea, pe ele, pe tine! De fapt, voi toate aţi fost şi rămas una şi aceiaşi, una singură! Interesant mi se pare, totuşi, că încă nu te-am găsit pe TINE, cea adevărată! Cea pe care încă o mai caut aievea, cea care, uneori, mă mai caută şi ea... prin visuri, îndemnându-mă să fugim! TU eşti aceea pe care o iubesc!!! Tu, simbolul visului plăsmuit de mine! Numele tău nu mai conteză! Ceea ce, însă, este cel mai crud, este acea teamă persistentă, teama că în acestă peregrinare denumită abstract, “viaţă”, să nu-mi fie dat să te găsesc...

Rodica...     
 

       Să nu te întrebi de ce îţi scriu aceste rânduri şi tocmai acum, atât de tardiv! Eu însumi nu ştiu, dar SIMT că trebuie să o fac!  Este ceva, asemenea unei obligaţii morale faţă de tine, de mine, de noi, de timpurile acelea dacă vrei, când copii fiind, eram atât de fericiţi!
Ştiu şi eu ce să zic, Rodica?!  Da, sunt conştient că totul, acum, e în van! Timpul, da, “marele timp”, a trecut lesne şi neiertător, cel puţin peste mine...  Mai mult! Acum şi mai mult ca niciodată, mă simt  asemenea prinţului din “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” care, după ce a plecat hai hui în lume să-şi caute eternitatea, într-un târziu, trezindu-se, s-a reîntors acasă să-şi regăsească rădăcinile fireşti!  El s-a întors, eu, însă, mă tem că nu o să mai reuşesc! Căci, spre deosebire de el, eu sunt un damnat nefericit , sortit definitiv pribegiei...  Şi eu ca şi el însă am căutat, într-un fel, perfecţiunea! Numai că el, în cele din urmă, a şi atins-o! Eu, însă, nu! Muritor de rând fiind şi incapabil ca să mă rup definitiv de pământul de unde am plecat, am rămas suspendat între două lumi, încetând practic să mai trăiesc! Până când, la un moment, dar dar vai cât de târziu, şi eu la rându-mi, aveam, asemenea prinţului din poveste, să mă trezesc şi să înţeleg că ceeace căutam, nu există nicăieri în lume! Şi dacă m-aş fi trezit mai din timp! Rădăcinile nu se uscaseră încă în totalitate, mama mai trăia, mormântul tatii era încă reavăn, iar eu..., mai visam încă, mai aveam în ochi încă acea scânteie vie a trăirii.. Acum totul s-a terminat! Porţile s-au închis în urmă-mi! Mama a plecat şi ea, chinuită de gândul că fiul ei de departe, cu siguranţă, într-o zi se va întoarce acasă!  Draga te tine, mamă, de ce nu ai mai avut puţină răbdare şi disperând de atâta durere, te-ai grăbit spre eternitate?
    Vezi tu, Rodica? Mai ţii minte Solexul meu, cântecul nostru ce-l cântam fericiţi împreună? Da, acela cu pisoiul de catifea! Mai ţii minte?  Să nu–mi spui că ai uitat, căci nu am să te cred! Desigur, acum nu mai suntem noi, cei de atunci sau poate, cine ştie? Căci eu, Michi cel de atunci, puştiul care te plimba cu Solexul prin Parcul Copilului şi printre blocuri, fredonând alături de tine şi se amuzându-se copios de glasul tău răguşit,  am rămas în miezul fiinţei mele, acelaşi! Se spune că oamenii, în general. sunt la fel! Nimic mai neadevărat!
 Oamenii sunt atât de complicaţi, atât de  diferiţi! Sensibilitatea sufletească reprezintă, ceramente, unul dintre multiplele criterii umane care face diferenţa! Dar, tu, mă întreb, te-oi fii schimbat, oare ? Te revăd aievea, reconstruindu-te din străfundul memoriei mele intime, o fetişcană slăbuţă cu voce răguşită şi cam… zăpăcită. E drept! Unele momente mi le reamintesc cu mare greutate, timpul a estompat nemilos o mare parte din trăirile mele! Şi totuşi, te revăd alături de mine, în sufrageria apartamentului meu din Blocul 11, ascultând “La microfon melodia preferată”, cântând împreună sau jucându-ne cu Ţiţi! Erai o fată bună! Ca şi mine, iubeai muzica, animalele, viaţa… Râdeai şi râdeam mult împreună. Nu ştiu dacă tu mai eşti cea de atunci, eu, însă….  nu prea mai râd. Viaţa, francheţea ei dură, m-a făcut să înţeleg, vrând nevrând, o serie de lucruri pe care pe atunci nu le  înţelegeam!  Ceea ce, totuşi, nu-mi pot explica este faptul că nu înţeleg cărui blestem, cărei decizii astrale anume se datorează faptul că am rămas DEFINITIV ancorat în timp? Într-un timp trecut care, pentru mine, nu a încetat niciodată să existe. Mai mult! Parcă asemenea unui efect, cât, decât compensator, al nefericirilor mele ulterioare, acest timp avea şă continure să trăiască prin mine însumi, în timp ce şi eu la rându-mi, aveam să trăiesc prin el!
     Mda.... Dar să revin. De ce îţi scriu, de ce te mai caut? De fapt, sincer, neavând nici cea mai mică speranţă a regăsirii, nu cred că te maicaut pe tine, ci pe mine însumi! Sau mai bine zis, pe noi amândoi, TIMPUL de atunci! Tardiv, nu? Aşa este, recunosc! Îmi amintesc de ultima oară când ne-am revăzut acolo, în apartamentul mamei, din Bdul 1 Mai! Era, dacă nu mă înşel, prin ’84, ’85!  Nu mai locuiam, demult, acolo! Şi tu, deşi ştiai acest lucru,  mă mai căutai totuşi, din  în când, aşa, la fel ca şi altădată! Mă căutai şi vorbeai cu doamna Gina, despre Michi, băiatul ei şi marea ta dragoste din copilărie! 
    Atunci..., da atunci, putea să fie, dar nu a fost! Sincer, te rog să mă crezi că am regretat şi voi continua să regret tot restul acestei vieţi, că atunci, prin indecizia mea adolescentină ne-am pierdut pentru totdeauna! Sper că ai să mă înţelegi şi poate, în cele din urmă, ai să mă ierţi! Dar, nu ştiam draga mea Rodica! Nu ştiam că lucrurile or să ia acestă turnură sarcastică. Întâmplare, destin?  Aiurea. Nu a fost să fie! Venisem în vizită la mama! Ea nefiind acasă, având cheia de la apartament, am intrat să o aştept. Am pornit Grundingul şi m-am aşezat pe recamier în sufragerie şi ascultând melodiile mele am alunecat fără să vreau în melancolie. Într-un târziu am auzit soneria! M-am ridicat şi când am deschis uşa m-am regăsit faţă în faţă cu o superbă tânără! Cu părul atent aranjat, puţin macheată, dar nu exagerat... în fine. Erai tu! Tu şi eu, faţă în faţă şi după mult timp! Nu ne mai văzusem de mai bine de trei ani, poate şi mai bine, timp în care ne-am transformat rapid, trecând  prin diversele etape, de la copilărie la adolescenţă. De data acesta, cu siguranţă, aveam în faţă o tânără superbă, o femeie care încă mă mai iubea şi mă căuta! Iar eu..., ce păcat! Nu mai eram al meu... Ai intrat timidă în sufragerie, iar eu,  vizibil încurcat nu mai ştiam ce să fac! Ne-am privit un timp până ce, fără vorbe, încet şi firesc, buzele ni s-au atins şi savurându-se la întâmplare, cu sălbăticie s-au amestecat într-un sărut sălbatic şi voluptos... Era momentul împlinirii, TREBUIA, să fie! Poate că..., ştiu şi eu? Acum, după atâta amar de timp, îmi vine greu să mă mai gândesc, de fapt, îmi vine greu să recunosc că am greşit! Mă gândesc că dacă nu venea Bebe acasă,…ştiu eu? Surprinşi, jenaţi,  ne-am fâstâcit. Şi tu, după un schimb uzual de amabilităţi cu tatăl meu vitreg, .... ai decis să pleci. Iar eu, neîndemânatic mai mult ca niciodată, te-am condus pănă la uşe şi atât! Nu ştiam pe atunci, nu bănuiam, că va fi fost ultima noastră întâlnire! Puţin mai târziu şi mai apoi pe tot restul vieţii mele, m-am tot întrebat de ce oare nu te-am condus cu maşina sau măcar până în faţa blocului, să-ţi iau numărul de telefon, să te caut? Pe de altă parte, deşi îmi spusesei mai demult că te-ai măritat sau că eşti pe cale să o faci cu un tip din Cluj-Napoca, ştiam că totuşi ai să mai revii, deci... Poate că aşa am gândit atunci, cine mai poate şti?  Cert este însă că am greşit şi asta nu mi-o pot ierta!
      La puţin timp, în noiembrie ’85,  mi-au dat aprobarea de plecare şi am părăsit ţara spre o altă lume.  Sunt sigur că m-ai căutat şi în continuare, însă, la uşa apartamentului cu numărul 75, nu avea să-ţi mai răspundă nimeni! Doamna Gina a murit la puţin timp... Şi odată cu ea şi o parte din mine... Şi totuşi! Încă tot nu ştiam cât de greu îmi va fi în viitor! Odată cu moartea mamei s-a pierdut, nu numai apartamentul unde mi-am petrecut adolescenţa, ci şi o multitudine de amintiri şi sincere simţiri!  Şi odată cu acestea, din nefericire, aveam să te pierd şi pe tine!
    Şi totuşi! Dragă Rodica, acele timpuri minunate au rămas pururea vii în memoria eternă a dulcilor mele trăiri de altădată, din timpurile mele de început, când visurile se împleteau, nu de puţine ori, cu realitatea şi nimic în perspectiva de viitor nu-mi părea imposibil!
    Închei aceste rânduri, plasându-le în eterul infinit al nemărginirii, sperând că poate, cine ştie, într-o zi anume, din pură întâmplare şi prin acel incoerent context al sorţii, aceste rânduri să-ţi parvină!