Logo Design by FlamingText.com
Sarbatoarea de Dragobete.  24 februarie.
Primele zile ale lunii martie sunt denumite de popor zile ale Babei Dochia. Oamenii își aleg o zi începând cu 1 Martie și până pe 9 Martie, numite și Zilele Babelor și se spune ca așa cum va fi vremea în acea zi așa va decurge viata fiecăruia pentru restul anului, ploaia și vântul semnifică evenimente mai negative, o zi însorită înseamnă un an bun. Vă oferim spre lectură o legendă despre Baba Dochia culeasă din zona Munteniei.
 
Pe la-ntâi de marte
Când se luptă-n parte
Cei doi învingători
Neînvingători,
Noapte și lumină,
Pe bolta senină,
Soare și cu nori.
Și când iarna toată
Pare-ngenunchiată
D-un soare arzător
Și amăgitor,
Dochia înrăită,
De iarn-obosită,
Vru să suie-n plai
Ca-n luna lui mai.
Turma își adună,
Caprele din stână,
Ce mereu cârteau
Că nutret n-aveau
Și o ia spre culme
Pe-unde nu sunt urme,
De mândrii Carpați,
De vânturi uscați.
Caprele-o urmează
Si ea le-ndemnează:
- Hai, căprițe, hai,
Să ieșim din văi,
S-ajungem pe munte
Pe-a Jepilor frunte,
Sa vă văd păscând,
Bab sumețită,
De soare-amăgită,
Se tot suie-n sus
Unde-i Dorul pus,
Și prin nori se ppierde,
Cătând iarbă verde
Colo-n Jepii mari,
Dragi la miorari.
Și-n creasta ripoasă,
Naltă, fioroasă,
Unde-n veci e ger,
Capu-ți dă de cer!
Opt zile trecuse,
Baba mi se duse,
Prin vârtej de nori
Și spie de ninsori,
Sus pe Omul rece,
Care nori intrece,
Dacic, vechi altar,
Cu cerul hotar,
Unde se uimește
Ochiul, când privește
Peste două țări
Născute surori.
Dochia-năsprită
Și de vânt răzbită
- Vânt îngrozitor
De te ia fior, -
Aruncă blăsteme,
De cer nu se teme.
Și-n cugetul său
Uită Dumnezeu.
Ea se întărește
Și gura-i sporește:
- Hai, căprițe, hăi,
Mai în jos spre văi,
La Ialomicioară
Cu dulce apșioară,
Să vă văd păscând,
Vrând Domnul, nevrând!
“Când și-aste cuvinte
Zise fără minte,
Bab’aci pe loc
Se făcu un bloc,
Ea și turma toată
Stâne tot de piatră,
Ce și-azi se văd stând,
Plaiul înălbind,
Plai ce Babe-l cheamă
Ca să ne dăm seamă
Că-n a noua zi
Se-mpetri aci
Cea Babă Dochie,
A cărui istorie
Seculi o șoptesc
Munți o povestesc.”
Dragobetele, fiul Dochiei, numit si Cap de primavara, sau Logodnicul pasarilor se sarbatoreste pe 24 februarie, zi considerata inceputul primaverii, ce aduce renasterea naturii. Poate de aceea, spre deosebire de blajinul Sfant Valentin, Dragobetele este perceput de-a lungul traditiei ca un barbat chipes, plin de viata si navalnic.
Fiu al Babei Dochia,'Dragobetele' ( un barbat chipes, conformarhaicei traditii romanesti) e sarbatorit pe 24 februarie. Sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul romanesc al sarbatorii Valentine's Day, sau ziua Sfantului Valentin, sarbatoare a iubirii, dar si a trezirii naturii la o noua viata. La noi, Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: "Floride fraga
Din luna lui Faur
La toata lumea sa fiu draga
Uraciunile sa le desparti".
 
In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.
 
De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete. Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui. Era o sarbatoare a grupurilor de tineri care ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se imbratisau. Avea toate trasaturile unei sarbatori premaritale, de antamare a unor relatii intre tinerii din comunitate, ce anticipau nuntile.
 
Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.
 
Se mai credea ca in ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile, pasarile neimperecheate acum ramanand fara pui peste vara. Oamenii batrani tineau aceasta zi pentru friguri si alte boli.
 
Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara.
 
Obiceiurile de Dragobete, zi asteptata candva cu nerabdare de toti tinerii bucovineni, au fost in buna parte uitate, pastrandu-se doar in amintirea batranilor. Iar in ultimii ani, Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, el fiind inlocuit de acel Sfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca.
 
Sursa: CrestinOrtodox.ro
 
 
 
Despre Baba Dochia și fiul ei Dragobete Iovan
... Se zice că Baba Dochia era o babă bătrînă și avea un fiu, care îl chema Dragobete Iovan. Crescînd, mamă-sa îl însură şi-i dete nevastă. Însă Baba Dochia trăia foarte rău cu noru-sa și de aceea o punea să facă lucru peste puterea ei.    Pe la sfârșitul lui făurar, a trimis-o sa-i aducă fragi coapte. Dumnezeu i-a dat fragi și a adus soacrei sale. Baba când a văzut fragile coapte a chemat pe fiul său Iovan Dragobete sa meargă cu oile și caprele la munte...   Sosind prima zi a lunii martie, Baba Dochia se îmbrăca cu nouă cojoace ...și luă pe fiul său și ...plecă cu oile și caprele la munte. Abia ajunsă la munte ...un viscol geros se puse pe ei ,si-i udă toate cojoacele.    Rabdă baba o zi și lepădă un cojoc.   Răbdă două și lepădă al doilea cojoc.   Și tot așa în fiecare zi, până când în a noua zi lepădă și cojocul al nouălea.   Atunci, cuprinsă de ger ...se uită la fiul său Iovan să vadă ce face. Însa fiindcă Iovan Dragobete fusese mai rău îmbrăcat decât mama sa, înghețase ...și din gură îi atârna un sloi de gheață. Văzîndu-l baba crezu că fiul cântă la caval... “oile și caprele, asemenea înghețase de mult. Iar în noaptea a noua a înghețat și baba Dochia, sleindu-se pe o piatră din care curge și astăzi apă...
 
 
Baba Dochia și cele 12 cojoace

Creştinii ortodocşi de stil vechi o sărbătoresc astăzi pe cuvioasă muceniţă Evdochia, care a trăit în cetatea feniciană Heliopolis în timpul domniei împăratului Traian.
Legenda spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Traian, cuceritorul Daciei se îndrăgosteşte de Dochia. Aceasta refuză să i se alăture şi se refugiază împreună cu a ei popor pe muntele considerat sacru de către daci, Ceahlău. Dându-şi seama că nu poate scăpa de patima lui Traian îi cere ajutor zeului suprem Zamolxis, care o transformă împreună cu turma sa în stâncă.
O altă variantă povesteşte despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinţei ei. Pentru a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră şi a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă.
Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soţul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reuşit să ducă la bun sfârşit această sarcină grea fata se întoarce acasă.
Auzind povestea fetei, Baba Dochia se înfurie crezând că este primăvară, deoarece Mărţişor îi putuse oferi o floare fetei. Porneşte îmbrăcată în 12 cojoace (unele variante povestesc de 9) în căutarea primăverii. Baba Dochia începe să se scuture de cele 12 cojoace, cu care s-a îmbrăcat când a plecat cu oile la munte. Se spune că, de fapt, cele 12 cojoace simbolizează şase zile bune şi şase rele. Legenda babei Dochia reprezintă de fapt lupta dintre Bine şi Rău, dintre primăvară şi iarnă, luptă din care mereu iese victorios Binele.
Pe parcursul călătoriei soarele puternic o face să îşi scoată rând pe rând, cele nouă cojoace pe care le purta, până rămâne fără nici unul. Vremea se schimbă brusc şi Baba Dochia îngheaţă.
 
 
Legenda lui Dragobete

  Leggenda
  Dragobete era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia, despre care se credea că ar fi fost fiica lui Decebal, şi… că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în două cozi ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui, şi avea o turmă de mioare pe care o ducea, zilnic, la păscut, în poienile cu iarbă fragedă. Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor şi de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care îşi adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină, şi Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii, şi a învăluit într-o tandră îmbrăţişare, trupul fecioarei adormite…A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, şi totul i se părea schimbat. Pe buze, mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neştiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta, şi un glas duios de fluier se auzea în depărtări…   Viaţa şi-a continuat cursul normal, dar Dochia nu ştia ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitori şi naşe i-au fost patru zâne,Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului, căldura iubirii, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu… cusut cu perle. Straiul era astfel conceput… încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.   Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier şi iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii… spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că, o perioadă de timp, nimeni nu l-a mai zărit pe fecior, şi nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului.   În creierul muntelui, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân Înţelept. Pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.   Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor. Călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat…Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei. Nimeni nu ştia care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă, şi să nu fie gelos pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat… şi-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ…Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, având peste 100 de ani, se considera a nu se mai afla sub jurământ.   Legenda spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu, şi de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui şi-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului, l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…    Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii spun că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie, ar fi îmbrăcat 9 cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău, şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună…
Sursa: www.confluente.ro
Legenda de pe Columna lui Traian: povestea de dragoste dintre sora lui Decebal si celebrul imparat
 
Imparatul roman Traian s-ar fi îndragostit de sora regelui dac Decebal, potrivit unor legende care îsi au originea în scrierile autorului latin Dio Cassius si într-o scena încarcata de simboluri, sculptata pe Columna lui Traian.
Una dintre legendele fascinante ale poporului român îi are ca protagonisti pe împaratul Traian si fiica (sora) regelui Decebal. Se spune ca împaratul roman s-ar fi îndragostit de Dochia, iar tânara, în primejdie de a fi rapita, s-a rugat zeului Zamolxis sa fie prefacuta într-o stana de piatra, pentru a putea ramâne pentru totdeauna în Dacia.
Scena care ar fi inspirat legenda Dochiei a fost sculptata pe Columna lui Traian.
Legenda împaratului Traian, îndragostit de fiica regelui dac, Decebal, a devenit foarte populara începând din secolul al XIX-lea. Dochia, regina Daciei, a devenit subiectul unor povestiri populare, balade si colinde. Etnologul Romulus Vulcanescu a sustinut ca exista doua teme principale legate de mitul Dochiei. Prima legenda sustine ca Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei o stiri spre Sarmizegetusa, în ajutorul tatalui ei asediat în cetate. A ajuns prea târziu ca sa despresoare cetatea, a fost si ea înfrânta de armata lui Traian si a fugit cu resturile oastei în munti, spre rasarit, scria Romulus Vulcanescu.
Împaratul Traian, care a vazut-o luptând si i-au placut curajul si frumusetea ei, a urmarit-o cu o parte din oaste si când a fost aproape sa o prinda, oastea daca s-a rupt în doua, o parte a tinut piept romanilor si alta s-a retras în munti cu printesa Dochia. „Înfrângând ostasii principesei, împaratul a înaintat în munti în cautarea Dochiei, care, vazându-se si ea prinsa, ordona ostasilor ce o însoteau sa o lase singura si sa urce culmile, derutându-i pe urmaritori. Dochia ramase singura si s-a ascuns dupa o stânca, a cazut deznadajduita în genunchi si a rugat pe Zamolxis, zeul zeilor, sa o apere, sa nu o lase sa fie pângarita de împarat. Si atunci Dochia a fost prefacuta într-o batrâna ciobanita, cu câteva oi lânga ea. Oastea romana, în frunte cu Traian, s-a oprit în fata batrânei si a întrebat-o daca a vazut încotro a fugit printesa daca. Baba Dochia a aratat spre miazazi, iar împaratul a purces într-acolo. Si a ramas Baba Dochia stapâna pe acel tinut si de atunci poate înca mai traieste în munti”, relata Romulus Vulcanescu, în volumul „Mitologie Româna” .
Baba Dochia, preschimbata în stânca
A doua legenda explica forma unei stânci din Muntii Ceahlau, despre care se spune ca ar fi fost, de fapt, închipuirea Babei Dochia, pietrificata dupa ce l-ar fi sfidat pe Gebeleizis, zeul intemperiilor, împreuna cu cele 20 de oi ale sale. Statuia Dochiei ar fi servit ca idol pentru ritualurile pagâne, sustin istoricii. În „Dochia si Traian”, de Gheorghe Asachi, Dochia este eroina unei legende românesti. Pastorita, fiica a lui Decebal, este urmarita de Traian si, împreuna cu oile sale, s-a prefacut în stânca. Stânca pietroasa ca o icoana nu înceteaza însa a iubi, ceea ce face ca din al ei plâns “sa se nasca ploaie, Tunet din al ei suspin”.
Având ursita ei care o privegheaza, adeseori, „Dochia Preste nouri lumineaza / Ca o stea pentru pastori”.
Se realizeaza un frumos portret fizic si moral, din care se desprind trasaturile dragostei de pamântul natal. Invocarea lui Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor are atribute profetice si ocrotitoare pentru Dochia. Dumitru Almas, în “Povestiri istorice”, îi da o nota romantica legendei: Decebal avea o sora numita Dochia. Era asa de tânara, de viteaza si de frumoasa încât, atunci când a vazut-o, împaratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa. I-a zis:
– Te-am vazut, Dochia, cu cât curaj ti-ai aparat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tau Decebal si am cucerit Dacia, iar razboiul s-a sfârsit, vreau sa vii cu mine la Roma. Vei trai acolo în bogatie si marire, în palatul meu cel cu pereti auriti si împodobit numai cu lucruri scumpe.
– Multumesc, împarate, a zis Dochia. Admir vitejia si bunatatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge.
– De ce?
– Pentru ca sunt sora lui Decebal. Iar el si-a curmat singur zilele ca sa nu ajunga prizonierul tau. Oricât de frumos ar fi palatul tau, eu acolo tot o biata roaba as fi. Si apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; daca vrei, însoteste-le cu romani de-ai tai, sa se zamisleasca un nou popor, care sa aiba în firea lui dârzenia si vitejia noastra si maretia voastra. Eu însa de aici nu plec, voiesc sa ma îngrop aici, în pamântul sfânt al Daciei.
Traian împaratul i-a ascultat povata. Dar când a aflat ca Dochia a luat o turma de mioare, s-a facut pastorita si a urcat în munti, departe, s-a suparat foc. Fiind el împarat mare si puternic, a vrut ca macar sora lui Decebal sa-i fie ca o podoaba în carul de triumf. Si-a luat câtiva ostasi credinciosi si a pornit în urmarirea Dochiei.
A mers zile si saptamâni, peste dealuri si vai. A gasit-o abia în vârful muntelui Ceahlau: pastea oile, pe un plai înclinat catre soare, cu iarba deasa si flori multe albe, rosii si albastre.
– Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!
– Nu, împarate! Mai bine mor ca fratele meu Decebal, decât s-ajung roaba.
– Îti vreau binele, Dochia: ai sa traiesti în mare bogatie!
– Daca-mi vrei binele, lasa-ma în tara mea, aici, în Dacia.
– Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te rapesc! si a si facut semn ostasilor s-o prinda. Speriata, Dochia a ridicat mâinile spre cer si a soptit:
– Stana de piatra ma fac si ramân aici în tara mea!
În adevar, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasa, cu toate mioarele ei, raspândite pe pajiste, s-au prefacut în stânci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit si el de uimire. Când si-a venit în fire, a zis:
– N-am ce face; dacii, barbati si femei, sunt legati de tara lor ca muntii si stâncile lor. Nu pot decât sa ascult sfatul Dochiei si sa aduc aici cât mai multi romani.
Si zicând asa, Traian s-a întors la Roma. Iar pe muntele Ceahlau se vede si azi o stânca înalta, ca o pastorita, iar în jur câteva zeci de stânci rasfirate pe plai, ca niste oi brumarii. (Dumitru Almas, Povestiri istorice).  
Legenda împaratului Traian îndragostit de printesa daca îsi poate avea originile în scena cu numarul 30 de pe Columna lui Traian si în relatarile istoricului latin Dio Cassius, cel care a oferit cele mai multe informatii despre razboaiele daco-romane.
Misterul scenei numarul XXX de pe Columna lui Traian
În fresca de pe columna este înfatisat împaratul Traian si doi dintre camarazii sai, asistând la urcarea unei tinere prizoniere pe o corabie de pe Dunare. Tânara cu înfatisarea unei printese tine un prunc la sân si priveste spre un grup de femei dace, ramase în urma, în timp ce împaratul roman pare sa îi acorde o atentie deosebita.
Episodul este bogat în semnificatii, sustin cercetatorii, cei mai multi considerând ca scena înfatiseaza capturarea surorii lui Decebal de catre romani. ”Suntem informati despre acest episod printr-un pasaj pastrat din Istoria romana a lui Cassius Dio (LXVIII, 9), în care e vorba de motivele care l-au determinat pâna la urma pe regele dac sa accepte asprele conditii de pace impuse de Traian, dupa ce facuse mai multe încercari de tergiversare. „Traian cuceri muntii fortificati si gasi între zidurile lor armele, masinile de razboi si steagul, care fusesera mai înainte luate de la Fuscus. De aceea si mai ales pentru ca Maximus capturase în acelasi timp si pe sora lui Decebal, si o cetate puternica, regele dac se arata gata sa consimta la tot ceea ce i s-ar porunci, nu în intentia de a se tine de cuvânt, ci de a mai rasufla deocamdata“.
Confruntând acest paragraf al lui Cassius Dio cu scena XXX de pe Columna Traiana, se constata coincidente cu totul izbitoare.
Textul confirma întru totul capturarea unei femei dace de rang înalt, precizând si situatia ei eminenta în familia regala daca, ceea ce explica interesul deosebit pe care, în scena respectiva, Traian însusi i-l acorda. În plus, atesta împrejurarea ca aceasta captura s-a produs cu prilejul cuceririi unei fortarete importante, desigur aceea în care se afla edificiul pe care îl vedem incendiat pe Columna”, scrie Radu Vulpe, autorul volumului „Columna lui Traian” .
Potrivit cercetatorului, poporul dac nu i-ar fi iertat regelui sau sacrificarea evitabila a unui membru al familiei sale, de aceea, rapirea surorii lui Decebal de catre Traian a contribuit la acceptarea chiar a unei paci umilitoare pentru daci.
sursa: adev.ro
 
 
Legenda Babei Dochia Babei Dochia, straveche zeitate agrara.
Din mosi stramosi, ziua de intai martie apartine Babei Dochia, straveche zeitate agrara. Numele acesteia provine din calendarul bizantin unde in prima zi a primaverii este celebrata Sfanta Evdokia. Mitul Babei Dochia este unul dintre cele mai frumoase si importante mituri autohtone, cunoscand mai multe variante. Sunt considerate zile ale Babei Dochia zilele cuprinse intre intai martie, inceput de an in vechiul calendar autohton si noua martie, ziua echinoctiului de primavara in calendarul iulian. Mitul lui Traian si al Dochiei Mitul lui Traian si al Dochiei reprezinta una din variantele legendei legate de numele Dochiei. Dupa cum spunea criticul literar George Calinescu, acest mit este “rezultatul unei intregi experiente de o viata a poporului roman”. Mitul Traian si Dochia povesteste despre formarea poporului roman, despre unirea dacilor cu romanii. Despre Dochia, o fata extraordinar de frumoasa, se credea ca este fiica geto-dacului Decebal. Dupa cucerirea Daciei, asezandu-se pe meleagurile dacice, Traian este vrajit de farmecul fetei si doreste sa o ia de nevasta. Traian urmareste ca prin uniunea sa cu Dochia sa dea un exemplu celorlalti romani, asigurandu-se in felul acesta asimilarea populatiei dacice.
Pentru ca fata este foarte mandra si refuza categoric sa raspunda sentimentelor falnicului cuceritor, incerca sa fuga. Este urmarita de Traian si de trupele acestuia si se ascunde printre stancile sacre ale muntelui Ceahlau. Este ajunsa din urma de Traian. In acel moment, Dochia ii cere ajutor zeului Zamolxis si ii cere sa o prefaca in stane de piatra decat sa capituleze in fata cuceritorului poporului dac. Ascultandu-i ruga fierbinte, zeul o transforma impreuna cu oile sale in stane de piatra. Cu multi, multi, multi ani in urma, traia o femeie batrana care se numea Dochia avea o fiica vitrega pe care nu o avea la inima. Intr-o zi de iarna cumplita baba Dochia i-a dat fetei, o haina foarte murdara cerandu-i sa o spele la rau pana devine alba ca zapada. Tanara fata sa dus la rau si a spalat-o mult timp, dar pe cat o spala ea mai tare, pe atat devenea haina mai neagra! Si cum muncea ea de zor incercand sa spele haina, a aparut un barbat tanar si chipes care se numea Martisor si a intrebat-o de ce plange.
Fata i-a povestit lui Martisor ce i se intamplat. Atunci Martisor i-a spus ca poseda o putere magica si i-a oferit o floare rosie si alba si a indemnat-o sa mai spele inca o data vesmantul si apoi sa se intoarca acasa. Cand a ajuns fata acasa haina era alba ca si neaua. Batranei Dochia nu i-a venit sa isi creada ochilor. Ea nu ar fi crezut ca fiica sa vitrega va reusi sa indeplineasca sarcina. Deodata a vazut floarea din parul fetei. "De unde o ai?" o intreba batrana, "este inca iarna".
baba dochia si martisorBatrana crezu ca primavara a revenit si pleca cu turma pe munte. Pe drum vremea era frumoasa, asa ca a renuntat la cojoacele pe care le puta. La sfarsit a fost insa prinsa de burnita. Cand a ajuns in varf i s-a aratat Martisor: "Vezi cat de rau este sa stai in frig si umezeala" a grait el, "tu, cea care ai obligat fata cea buna sa spele iarna hainele la rau." Apoi a disparut.
Batrana a ramas singura pe munte, a venit gerul si oile au fost transformate in pietre. De atunci rosul si albul simbolizeaza lupta intre bine si rau, intre iarna si primavara.
Sursa: http://www.mamicamea.ro/povesti-educative/legenda-babei-dochia-si-martisor.html#ixzz2gKzC6jyy
 
Cojoacele Babei Dochia
 
O legenda spune ca fiul Babei Dochia s-a casatorit cu aleasa sa, netinand cont de dorinta mamei sale. Cu intentia de a o supara, Baba Dochia isi trimite nora intr-o zi geroasa de iarna la rau. Ii da acesteia un ghem de lana neagra si ii spune sa nu se intoarca acasa pana cand, dupa atatea spalari, ghemul nu se va face alb. Oricat s-ar fi straduit fata, lana neagra nu avea cum sa devina alba... Din cauza gerului naprascnic, picaturi de sange au inceput sa curga din degetele fetei si s-au prelins in rau, inrosind apa. Odata cu ele, curgeau si lacrimile fetei. Vazand atata durere, Iisus Hristos s-a induiosat si i-a daruit o floare de culoarea rosie, sfatuind-o sa spele lana cu ea. Ceea ce fata a si facut, multumindu-i frumos. A constatat cu uimire ca lana s-a albit si s-a dus acasa cu inima usoara, povestindu-i soacrei sale minunea. Baba Dochia nu a crezut-o si a invinuit-o ca cel care a ajutat-o (fata ii pusese numele de Martisor pentru ca nu stia cum il cheama) este iubitul ei. Mai tarziu, Dochia isi duce turmele la pascut sus pe munte, crezand ca a venit primavara. Doar primavara putea gasi flori rosii... Pentru ca era foarte cald, Baba Dochia in urcusul sau isi scoate toate cele noua cojoace pe care le purta. La un moment dat, vremea se schimba total. In loc de soare, se pornise o ninsoare care nu se mai oprea si in loc de caldura, s-a lasat un frig de crapau pietrele. De frig, Dochia si turmele sale de oi s-au transformat in stanci.
Zilele Babei....Zilele cuprinse intre intai si noua martie corespund zilelor in care Dochia urca muntele, fugind de Traian. Aceasta este semnificatia zilelelor conform primei legende. Urmarind firul epic si semnificatiile celeilalte variante, alternanta zilelor ploioase cu cele calduroase din aceasta perioada se datoreaza instabilitatii caracterului Babei Dochia.

Zilele Babei Dochia, straveche zeitate agrara.
Zilele Babei sunt in numar de noua. Pentru ca in aceste zile se face trecerea spirituala din frig in caldura, din iarna in primavara, s-a pastrat obiceiul alegerii zilelor de Babe. Fiecare om isi alege o zi din intervalul intai si noua martie sau intai si doisprezece martie, in unele zone. In functie de evolutia vremii din acea zi, zi frumoasa si insorita sau zi friguroasa si ploioasa, ne putem anticipa norocul si starea sufleteasca din acel an. Daca va fi vreme frumoasa, vom fi veseli si binedispusi tot anul, daca din contra va fi frig sau va ninge, vom fi precum vremea: mohorati, fara viata si fara noroc de-a lungul intregului an. http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/935/Baba-Dochia-legenda-primaverii/
 
Legende despre Dragobete
 
    Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei. El era la daci zeul care oficia in cer la inceputul primaverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor aceasta traditie s-a extins si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se "logodesc" in acesta zi.     Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii de ziua lui facandu-se petreceri, iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii...