Logo Design by FlamingText.com

Logo Design by FlamingText.com

 

 

 

 

 

 

 

Poezii, articole, eseuri.* Poesie, articoli, saggi.

Autor: Marilena Rodica Chiretu.

1859

Image

 

Se duce vremea, dar rămânem noi...

Copacii scutură şi frunzele târzii
peste dureri şi tinere morminte,
noaptea aprinde munţii în făclii,
trezindu-ne din visul care minte.
Lumea stătea la masa împăcării,
visam că ne-aducea şi bunăstarea,
liberi suntem, dar şarpele cărarii
se mai târăşte căutând mâncarea.
Dar, ce-ar putea să fie mai frumos
decât un timp ce îşi hrăneşte trupul,
cu  pâinea păcii crescută-armonios,
ca o albină ce-şi sporeşte stupul?!
Cad primi fulgi, căci anul se roteşte,
ţara e iar la ceas de sărbătoare,
pe un obraz o lacrimă sclipeşte,
pe celălalt,stă lacrima de soare.
Se duce vremea,dar rămînem noi,
să colindăm în straie colorate,
să ridicăm speranţa din noroi,
s-aprindem luminiţe-n noapte.
Să ne unim la sfânta sărbătoare,
   chiar de simţim că paşii sunt greoi,
să ţinem strânsă ţara la hotare,
căci vremea trece, dar rămînem noi.
Marilena Rodica Chireţu
24.11.2015.
 
Pe fruntea ţării…
Pe fruntea ţării stă lacrima de soare
a primăverii ce-a vrut să înflorească,
chiar dacă este vremea de ninsoare,
o floare ar vrea zăpada să topească,
ca iarna să-nvârtească hora înfrăţirii
şi frigul să-amorţească sub picioare,
de mână să ne povestim clipa unirii,
să ne-amintim hotarul ce mai doare.
Cui folosesc pământuri despărţite,
căci munţii ce se-nalţă din puhoaie
se-îneacă în fluviul vorbelor rostite,
iar trupul ţării nu pot să îl îndoaie?!
Căci nu ţărâna braţele-împleteşte,
nici amfiteatrul aceluiaşi pământ,
ci limba ce-o vorbim ne înfrăţeşte,
uniţi ca slovele în taina din cuvânt.
Marilena Rodica Chireţu
14.01.2011
 
Voi, tineri….
Voi, tineri, unde mergeti la ceasul indignării,
cu aripile grele de lacrima amară?
Voi nu simţeaţi mocnind în jocul deşănţării
un foc ce mistuia lumina de afară?
Priveam în ochii voştri citindu-ne povestea
ce-a înghiţit în neguri şi-a noastră tinereţe,
dar muzica nu moare şi tot va duce vestea
că jarul nu ne arde dând soarelui bineţe.
Cu razele lui calde obrajii ni-i vom şterge
de umbrele durerii pe chipuri împietrite,
iar îngerii şi-in cer tot cu chitări vor merge
la un concert etern de spirite unite.
De glasurile voastre vor profita duşmanii
ce- o vatră de cenuşă chiar ţara ne-o doresc,
să ne zâmbim frumos, să ne-mpletim şi anii,
căci frunzele mai mor dar pomii înfloresc.
Cad  lacrimile mii pe proaspete morminte,
şi timplul plânge iar căci frumuseţea moare,
ar fi plăcută toamna şi-n tristele-i cuvinte
dar amintirea-i vie în palma ce mai doare.
Marilena Rodica Chiretu
06.11.2015

 
Ce poartă ţara mea în poala vieţii sale!?
Ce poarta ţara mea în poala vieţii sale!?
Doar stropii aurii din holdele-i întinse,
doar horele de brazi ce se încing la vale
şi munţii învăluiţi în straiele lor ninse?
Mai poartă în obraji rubinul din livadă,
în merele rotunde seminţe ce rodesc,
pe buze vinul dulce iluzii ce o scaldă
şi care doar acasă ştiu să le înfloresc.
Nu am plecat departe deşi îmi este dor
de plaja ce bronzează măslinele pe ram,
aş vrea în palmier pe-o aripă să zbor,
dar zborul e in doi şi eu rămân la geam.
Căci ţara-i rădăcina copacului în flori,
e muntele ce poartă căciula brumărie,
izvorul care plânge la cumpăna din zori,
e vântul ce se-aprinde în clipa de mânie.
Ce poarte ţara mea în poala vieţii sale?!
Trecutul ce trăieşte trezind clipa de mâine,
lumina ce din beznă  ne-a mai întins o cale
pe care împreuna mâncăm aceeaşi pâine.
Marilena Rodica Chiretu
6.11.2009.
 

 

Poetul fără hotare

Stă pe-o frunză dantelată lacul codrilor albaştri
în pădurea luminată de poveşti nemuritoare,
oglindeşte cerul care a aprins în noapte aştrii
printre care străluceşte poetul fără hotare.

Vremea trece, vremea vine, Eminescu tot rămâne
dulcea limbă românească in straie de sărbătoare,
floarea-albastră iar suspină la izvoarele stăpâne
peste versurile sale, să-l trezească din visare.

Buciumul a jale sună într-o doină haiducească,
Împăratul se înalţă peste masa proletară,
Eminescu de-ar veni vremea să o pedepsească,
poezia ar domni şi-ar stârpi jaful din ţară.

Stă pe-o frunză şi poetul într-o lacrimă de ploaie,
lângă codrul pedepsit să-şi taie singur copacii,
ne priveşte aşteptând să-şi vadă neamul trezit:
somnoroase păsărele adormite de toţi vracii.

Marilena Rodica Chireţu
9.01.2011

O ţară pe un munte

Mi-e dor de zăpada iernilor trecute
prin focul privirilor ce apără-o ţară,
de fulgii lăsaţi pe mormintele mute,
de amintiri ce nu vor să mai piară.

O pânză de ceaţă coboară din munte
peste tăcerea iubirii de mamă,
mai cade un nor şi aşterne pe frunte
grija de mâine şi-o pâine amară.

Aş vrea să ascund durerea-n zăpadă,
dar nu ştiu de Cerul o să mă asculte
şi-o să trimită lumina de-afară
în noaptea minţii cu plete cărunte.

În ziua scânteii părea că e seară,
încă visam la meleaguri pierdute,
acum focul arde şi-aştept să răsară
din jarul trecut o ţară pe-un munte.

Marilena Rodica Chireţu

Animo romeno…

Sul campo colorato di grano soleggiato
spuntavano dei fiori con i rossi petali,
gocce del sangue sul cuore già malato
scolpivano ricordi immortalando anni.

Il grano non sorride nel pane delle mani,
la tavola ci guarda con occhi stranieri,
non abbiamo soldi per far fiorir domani
una ricchezza che intreccia i sentieri.

Errante con il vento sulle altrui contrade
un animo romeno sognava il suo il ritorno,
la casa ancestrale ha perso anche le strade,
su carta è rimasto soltanto il suo contorno.

Gli occhi in primavera affrontano le valli,
sotto la mia cimasa tra passeri modesti
mangio il pane nero mordendomi le mani
perché il fiore rosso mi dice ancor: Resti!

Am aruncat cuvinte în spaţiul dintre nori..

Am aruncat cuvinte în spaţiul dintre nori
ca să petrec în tihnă clipe de încântare,
doar vântul a-nţeles furtuna de culori
şi mi-a adus în dar o insula de soare.
O casă de lumină pe ţărm am înalţat
şi împletesc poveşti cu razele de dor,
cu ochii -ndrăgostiţi văzduhul îl străbat,
din colivia vieţii am evadat şi zbor.
O sa păstrez în carte doar florile iubirii,
culese din poiana cu iarba poeziei,
o să cobor şi cerul în clipa dăruirii,
pământul să-l topesc în oda bucuriei.

 

Marilena Rodica Chireţu

 

  • Asta-i casa mea…

    Pe vatra mea sub cerul ei blajin
    se tese campul in covoare moi,
    se-neaca-n picaturi de dulce vin
    ciorchinii vietii din norii de nevoi.
    Dar pomii fructele nu- si pierde,
    nici viile pe dealuri nu se- mbata,
    caci iarba de acasa-i inca verde
    iar strugurii- s o lacrima de fata.
    La poale muntele batran suspina,
    doar varful bradului cerul saruta,
    izvorul plange valea in surdina,
    dar radacina striga, nu e muta,
    trezeste frunzele gramada adormite
    in noaptea mantiei de mult trecute
    padurilele simt inca inflorite
    pe clipa timpului tacute.
    In tara mea stau intre munti si vai,
    asta e casa cu noi ziduri carunte,
    inconjurata de luminile dintre n

    E’ questa la mia casa…

    Sotto il mite cielo della mia contrada
    si tesse il campo in tappetti molli,
    nel dolce vino s’annegano in strada
    i grappoli di vita dispersi dai dolori.
    L’albero fiero non perde i suoi frutti,
    non sono ubriache le vigne su colline
    l’erba da casa mia è verde per noi tutti,
    l' uva spunta in lacrime da ragazzine.
    Il monte ai piè si sente sospirando,
    solo l’abete fiero il cielo accarezza,
    una sorgente scorre a valle lacrimando,
    ma la radice parla con la sua sagezza
    al mucchio di foglie che sta dormendo
    nellla notte del manto già sfiorito,
    i boschi sento ancor fiorendo
    sull’attimo del tempo addormentato.
    Nel mio Paese sto tra monti e valli,
    è questa la casa col muro attempato
    le luci di speranze circondano gli anni.

    Marilena Rodica Chiretu

    13.06.2009

 

Gradina Maicii Domnului din Biserica romaneasca din Ierusalim.Harta Romaniei Mari. Versuri, Mihai Eminescu.

Ţara din „Grădina Maicii Domnului”
Ţara mea este o zână care va împlini mai mult de 20 de ani de libertate: aceea de a scruta nemărginitele hotare, precum lumina zorilor visează focul Apusului, libertatea de a nu avea picioarele, mâinile, mintea, gura şi dorinţele înlănţuite, dar şi libertatea speranţei într-o viaţă mai bună, precum şi libertatea de a învăţa să adune în pumn lacrimile sărăciei, ale nedreptăţii, ale umilinţei, ale abuzului de putere.
Zâna noastră îmbracă, cu mândrie, rochia de in brodată cu fir de aur de pe vremea dacilor, e adevărat, uneori pătată de sânge vărsat în blânda sa poala de lăcomia anticilor romani. Cu ochii verzi ai bogatelor păduri, cu privirile albastre ale Mării Negre, cu liniile ondulate ale colinelor şi aspiraţiile munţilor, ar fi trebuit să fie astăzi o adevărată regină, încoronată încă de pe vremea regelui Decebal.
În istorica vizită a unui Papă pe teritoriul unei ţări preponderent ortodoxă, în mai 1999 la Bucureşti, cu ocazia sfinţirii locului ales pentru înălţarea Catedralei Reîntregirii Neamului, Papa Ioan Paul II a confirmat încă o dată ceea ce unii nu cred sau nu vor să creadă, şi anume, că România este „Grădina Maicii Domnului”. În mijlocul mulţimii de români care l-au întâmpinat cu tradiţionala ospitalitate,dar şi cu mândrie şi curiozitate, el a afirmat că ”a venit pentru a contempla chipul lui Isus în Biserica Noastră”, reluând o afirmaţie de pe vremea lui Herodot din „Istorii”( „Gradina Maicii Domnului” da Camelia Tripon)
Poate cea mai vechie afirmaţie despre existenţa ancestrală a poporului nostru se află in „Geneze”, Prima carte a Tarohului ebraic şi a Bibliei creştine, ”in care grecii au afirmat că Havila ar fi Valahia noastră. Aceleaşi afirmaţii apar şi în „Cartea lui Enoh”, lucrare apocrifă, una dintre cele mai îndepărtate izvoare ale tradiţiei creştine, dialogurile lui Dumnezeu cu Îngerii reprezentând un document de o importanţă capitală.(http://angelinspir.ro/enoh).
Cu siguranţă, acelaşi lucru credea şi poetul Mihai Eminescu, comparând ţara cu o fecioară, mireasa îngerului care va coborî pe pământ din raiul ceresc.
Într-adevăr, România ar putea fi considerată o adevărată grădină pentru că are numeroase frumuseţi. În amfiteatrul munţilor care îmbrăţişează colinele cu diverse livezi şi vii, se deschid câmpiile care constituiau intr-o vreme grânarul Europei. Numeroasele izvoare creează o adevărată reţea de râuri care traversează ţara în drumul lor spre Dunărea ce formează o minunată deltă, înainte de a se vărsa în Marea Neagră; o grădină cu parfumul florilor de câmp, al celor de tei, de castani şi al brazilor, cu ochii strălucitori ai atâtor lacuri naturale şi artificiale.
Deşi au trecut milenii de existenţa a sa pe acest pământ şi mai mult de 20 de ani de la căderea regimului comunist-dictatorial, considerat cel mai vinovat de toate necazurile sale, „Zâna” îmbracă rochia zdrenţuroasă a sărăciei: cea a vârstnicilor care se calcă în picioare pentru un pachet de alimente trimis şi de Uniunea Europeană; a pensionarilor constrânşi să trăiască cu un venit lunar mai mic de 100 de euro; a copiilor abandonaţi în orfelinate de mame pentru că nu au cu ce să-i crească şi a copiilor sărmani lăsaţi acasă de părinţi singuri sau în grija a cine ştie cine, nevoiţi să plece prin lume în căutarea unui loc de muncă, a unei vieţi mai bune. Din stăpâni pe propriul pământ şi pe propria viaţă, mulţi dintre ei, numeroşi din cei săraci şi nefericiţi, au devenit servitorii lumii occidentale, sclavi noii Europe.
Precum un bolnav în convalescenţă, după căderea regimului comunist, ţara ar fi trebuit să se bucure de un mai mare şi consistent ajutor internaţional, în interes reciproc, necondiţionat, nu exploatând şi furând totul, de la minţile cele mai luminate, până la bieţii copii abuzaţi sexual pentru câteva bomboane; de la vânătoarea femeilor orbite sau doborâte de puterea banului, până la vânătoarea faunei noastre, pentru că, oricum aici, totul se vinde mai pe nimic.
Ici şi acolo, răsar roadele întreprinzătorilor serioşi şi valoroşi din cele mai industrializate ţări ale lumii, care au înţeles importanţa strategică a acestei ţări şi valoarea patrimoniului său uman şi material. Prea puţin însă, pentru a se putea reconstrui cu adevărat un nou sistem democratic, având la bază ruinele celui comunist, distrus şi autodistrus aproape în întregime.
Iată de ce, zâna noastră numită România, de la numele strămoşilor săi romani, buni şi răi în acelaşi timp, încă mai aşteaptă pe al său Făt- Frumos, unul cumsecade, amabil dar sincer, generos dar cinstit, care să o protejeze în faţa hienelor acestei păduri cu lumini şi umbre înşelătoare, care este lumea noastră. Iar noi, îi vom face zestre din bogăţiile acestui pământ..
Veniţi să vedeţi, să vizitaţi această „grădină”, dar nu uitaţi să plantaţi mai multe flori, pentru că un proverb de-al nostru ne spune:” Cu o floare nu se face primăvară…”
Merită să întreprindem împreună acest drum, pentru că sunt adevărate ca Terra însăşi cuvintele Papei Ioan Paul II: „Recurgând la izvoarele sale culturale şi spirituale autentice, România a moştenit cultură şi valori atât de la civilizaţia latină – cum atestă limba însăşi – cât şi de la cea bizantină”…”Naţiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea şi în Evanghelie va găsi lumina şi forţa de a împlini vocaţia ei de a fi punct de confluenţă a păcii în Europa următorului mileniu”.
Marilena Rodica Chireţu-24.11.2010
 
 
Il Paese dal „Giardino della Santa Vergine”
Il mio Paese è un fata che compierà più di 20 anni di libertà: quella di scrutare gli sconfinati confni, come la luce dell’alba sogna il fuoco del Ponente, la libertà di non avere i piedi, le mani, la mente, la bocca e i desideri incatenati, ma anche la libertà della speranza in una vita migliore, come anche la libertà di imparare a raccogliere in un pugno le lacrme della povertà, dell’ingiustizia, della prepotenza.
La nostra Fata indossa, orgogliosamente, il vestito di lino ricamato con il filo d’oro dai tempi dei Daci, è vero, talvolta sporcato dalle macchie di sangue versato nel suo dolce gremo dall’avidità dei Romani. Con gli occhi verdi dei suoi ricchi boschi, con gli sguardi blu del Mar Nero, con le curve generose delle colline e le aspirazioni delle montagne, avrebbe dovuto essere oggi una vera regina, incoronata anche dai tempi del re Decebalo.
Nella storica visita di un Papa sul territorio di un paese prevalentemente ortodosso, nel maggio del 1999 a Bucarest, in occasione della dedizione del posto scelto per l’edificazione della Cattedrale dell’Unione Nazinale, il Papa Giovanni Paolo II ha confermato ancora una volta ciò che alcuni non credono oppure non vogliono credere, e cioè che la Romania è il „Giardino della Santa Vergine”. In mezzo alla folla dei romeni che l’ hanno accolto con la tradizionale ospitalità, ma anche con curiosità e fierezza, lui ha affermato che „è venuto per contemplare il volto di Gesù nella Nostra Chiesa”, riprendendo un’affermazione in merito dai tempi di Erodoto nelle „Storie” („Gradina Maicii Domnului” de…/Giardino della Santa Vergine” /da Camelia Tripon)
Forse la più remota affermazione sull’esistenza ancestrale del nostro popolo si trova nella „Genesi”, il primo libro della Torah ebraica e della Bibbia cristiana, dove alcuni greci affermarono che Havila era la nostra Valacchia. Le stesse affermazioni appaiono anche nel „Libro di Enoh”, lavoro apocrifo, una delle più remote fonti della tradizione cristiana.I dialoghi di Dio con gli Angeli rappresentando un documento di un’importanza capitale. (http://angelinspir.ro/enoh)
Sicuramente, la stessa cosa credeva anche il grande poeta Mihai Eminescu, comparando il Paese con una fanciulla, la sposa dell’angelo che scenderà in terra dal Paradiso celese.
Davvero, la Romania potrebbe essere considerata un bel giardino perché le sue bellezze sono innumerevoli. Nell’anfiteatro dei monti che abbracciano le colline ricche dei diversi frutteti e vigne, si aprono le pianure che costituivano tempo fa il granaio dell’Europa. Le numerose sorgenti creano una vera rete di fiumi che attraversano il Paese nel loro cammino verso il Danubio che forma uno stupendo Delta, prima di sfociare nel Mar Nero; un giardino con il profumo dei fiori campestri, dei fiori di tiglio di castagni e degli abeti, dei prati naturali di narcisi,con gli occhi splendenti dei tanti laghi naturali ed arificiali.
Nonostante siano passati millenni dalla sua esistenza su questa Terra e più di 20 anni dalla caduta del regime dittatoriale-comunista, considerato il più colpevole di tutti i suoi guai, la nostra „Fata” indossa l’abito stracciato della povertà: quella degli anziani che si calpestano per un pacco di alimenti offerto anche dall’Unione Europea; quella dei pensionati con un reddito mensile di meno 100 euro, dei bambini abbandonati in orfanotrofi dalle mamme perché non hanno delle possibilità materiali di allevarli e dei bambini lasciati dai genitori da soli a casa oppure nella cura a chi sa chi, costretti ad andare all’estero nella cerca di un posto di lavoro, di una vita migliore. Da padroni sulla propria terra e sulla propria vita, molti di loro, tanti dei più poveri e sfortunati, sono diventati i servi del mondo occidentale, gli sclavi della nuova Europa
Come un malato in convalesenza, dopo la caduta del regime politico, il Paese avrebbe dovuto godere un più ampio e consistente aiuto internazionale, nel reciproco interesse, non condizionato, non sfruttando e rubando tutto, dalle menti più illuminate, fino ai poveri bambini abbusati sessualmente per qualche caramella; dalla caccia delle donne abbagliate o atterrite dal potere del denaro, fino alla caccia della nostra fauna, perché comunque, qui tutto si vende a buon mercato.
Qua e là, sorgono i frutti degli imprenditori seri e validi di alcuni dei paesi più industializzati del mondo, che hanno capito l’importanza strategica di questo Paese e il valore del suo patrimonio umano e materiale. Troppo poco però, per potersi ricostruire un nuovo sistema democratico, avendo alla base le rovine di quello comunista distrutto ed autodistrutto quasi interamente.
Ed è per questo che la nostra fata chiamata Romania dal nome dei suoi avi buoni e cattivi allo stesso tempo, i Romani, aspetta ancora il suo Principe Azzurro, uno perbene, gentile ma sincero, generoso ma onesto, che la protegga, davanti alle iene di questa foresta con luci ed ombre fallaci che è il nostro mondo e noi, le faremo la dote delle preziose ricchezze di questa terra.
Venite a vedere, a vistare questo „giardino”, ma non dimenticate di piantare qui più fiori perché un nostro celebre proverbio ci insegna che „Con un fiore non si fa primavera…°
Vale la pena intraprendere questo percorso insieme, perchè le parole di Papa Paolo II sono vere come la Terra stessa: „A prescindere dalle sue fonti culturali e spirituali autentiche, la Romania ha ereditato la cultura ed i valori tanto dalla civiltà latina-secondo attesta la lingua stessa- quanto da quella bizantina”… „La nazione romena è nata una volta con l’evangelizzazione e nel Vangelo troverà la luce e la forza di compiere la sua vocazione di essere punto di confluenza della pace dell’Europa del seguente millennio.”
Marilena Rodica Chiretu-Romania
24.11.2010
Video personale