Logo Design by FlamingText.com

 

Logo Design by FlamingText.com

 

CARTEA ANULUI 2014-Premiul II:

Marilena Rodica Chireţu - Povestea fulgilor de nea.

Premiile concursului "Ars Poetica" organizat de Petre Ioan Creţu
Racconto finalsta al Premio "Umberto Saba"- Scritture senza Frontiere", Trieste, 2004.
 
Se topeşte un fulg de nea

Povestea fulgilor de nea ne vorbeşte despre o lume care pare, deja, uitată, în infinita întindere a mantiei sale reci.Noi însă, nu trebuie să uităm viaţa noastră pe care am putea-o salva doar imortalizând-o în modestia cuvintelor noastre. Iar viaţa începe întodeauna cu copilăria, acest fulg uşor de zăpadă, alb, pur, inocent şi jucăuş care se topeşte repede în arzătoarea vârstă a adolescenţei.
Moldova, istorica regiune românească, traversată de timpuri şi de întâmplări controversate, te fascinează nu numai cu mânăstirile sale, dar şi cu minunatele peisaje întinse pe colinele verzi şi pe văile largi, în adâncimea cărora se ascund, printre viile bogate, micile şi modestele sate.Prin părţile acestea, s-au născut şi strămoşii mei, aici s-a născut tatăl meu, aici am trăit şi eu primii şapte ani, printre fulgii de zăpadă care cădeau, în fiecare iarnă, spre bucuria noastră, a copiilor care mergeam să colindăm de Crăciun.
În primii ani de după război, tatăl meu, ofiţer în armata română, era angajat, ca atâţia alţii, în reconstrucţia tării şi se deplasa de pe un şantier pe altul. Apoi, a trebuit să participe şi la ingrata misiune a colectivizării, când toţi ţăranii şi proprietarii  au rămas fără o bucată de pământ, inclusiv familia noastră.O bună bucată de timp, am trăit în cazarma militară, acolo unde, în modestie, trăiau familiile ofiţerilor. În inocenţa mea, eram fericită pentru că o aveam întotdeauna alături mama şi păpuşile, aduse de tatăl meu cine ştie de pe unde.Oglinda Lacului Roşu, cu trunchiurile frânte ale copacilor de odinioară, este încă vie în amintirea mea, precum roşul steagurilor comuniste care mi-au însoţit aproape toată viaţa.Pe sinuosul şi îngustul drum care ne ducea deseori spre lac, printre culmile Munţilor Ceahlău, au rămas şi cele mai frumoase şi mai controversate amintiri ale mele.Pornisem deja, pe drumul primului comunism, îngust şi întortochiat ca cel ce traversa munţii înalţi, ale căror culmi noi nu le vedeam încă.Un drum necunoscut nouă, străin dorinţelor noastre şi tradiţiilor noastre.
Despre rudele mele din Moldova nu ştiam mare lucru. Tatăl meu ne vorbise doar despre dispariţia prematură a fratelui său, Gheorghe, la vârsta de 17 ani, a sorei sale, Angelica, la 21 de ani, şi a tatălui lor,Eugen, bunicul meu patern, la 50 de ani. Am înţeles atunci că viaţa trebuie să fi fost grea, pentru că nu se găsiseră medicamentele necesare pentru a-i salva.După moartea bunicii mele, Olimpia, o femeie excepţională, plină de energie şi de entuziasm, tatăl meu a hotărât să parăsească uniforma militară şi Moldova. Ne-am întors în Muntenia mamei mele şi aici am rămas.
Erau anii când destinul nostru stătea sub conducerea Partidului Muncitoresc Român şi a Primului său Secretar, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Trăiam într-o totală izolare faţă de ţările occidentale şi într-un absolut “întuneric” intelectual şi social. Copiii erau bucuria vieţii, ei aduceau în case veselia Sfintelor Sărbători religioase, interzise de regim, dar sărbătorite pe ascuns. De Paşte, înconjuram biserica cu lumânările aprinse în mână, conform tradiţiei noastre ortodoxe, şi cu gândul la dascălii noştri, constrânşi să stea la pândă pentru a descoperi care dintre noi a mers la Înviere. Cu toate acestea, aproape toţi sărbătoream în familie Crăciunul şi Paştele, dar un Moş Crăciun adevărat a sosit la noi mult mai târziu, adus de fulgii de nea ai lui Decembrie 1989. Atunci, Moş Gerilă, astfel botezat de comunişti, s-a topit în flacăra revoluţiei.
Primii ani ai copilăriei s-au încheiat dramatic, tot într-o iarnă rece.Eram o copilă vioaie şi ştrengară , îmi plăcea să mă joc afară, să fac oameni de zăpadă, să mă dau cu săniuţa pe un deal din apropierea casei.Într- zi, un băiat mi-a împins sania şi aceasta a pornit pe neaşteptate, iar eu m-am lovit cu putere de trunchiul unui pom, printre cei mulţi care se găseau în acea livadă.Am rămas acolo inconştientă, pe mantia albă pătată de sânge, cu o puternică lovitură la cap. Nici astăzi nu-mi amintec  mai nimic, doar chipul înspăimântat al părinţilor când, în cele din urmă, m-am trezit, precum şi gustul zăpezii care îmi intrase şi în gură.
M-am întors la şcoală după aproape un trimestru şi, în ingenuitatea care mă caracteriza, mă gândeam că acea lovitură mi-o fi făcut bine pentru că mă făcusem mai cuminte, devenisem mai liniştită şi mai studioasă. Într-adevăr, din acel moment, am început să mă transform într-o fetiţă mai înţeleaptă şi mai matură, am părăsit săniuţa şi păpuşile, fiind preocupată de lucruri mai interesante. Colecţionam timbre, fotografii ale artiştilor şi ale cântăreţilor renumiţi în acea vreme şi aşa, am reuşit să descopăr pasiunea vieţii mele, limba italiană, auzită pentru prima dată în glasul unui uitat cântăreţ italian, venit în vizită în uitata noastră ţară. Am pornit cu hotărâre pe greul drum al studiului limbii italiene, iar nimeni şi nimic nu m-au mai putut opri, deşi, pe lângă limba rusă, doar franceza se mai studia cu timiditate prin şcolile noastre.
Cât de frumoasă era copilăria cu lipsa ei de griji! S-a topit însă, ca un fulg de nea în focul primei adolescenţe, iar eu am început să fiu conştientă de grelele vremuri în care trăiam.
Lumina palidă a unei  lumânări  târzii

S-a sfârşit, pe neaşteptate, şi domnia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care s-a stins, în mod surprinzător, încă în floarea vârstei.Întreaga ţară a fost învăluită în doliul naţional iar noi, copiii, n-am mai mers la şcoala vreo două zile.Dintre membri Comitetului Central pe care-i aveam peste tot sub privirile noastre, a fost ales în locul lui tânărul Nicolae Ceauşescu.Dictatura proletariatului, cum era numita până şi în manualele noastre şcolare, a continuat însă, chiar a dobândit noi aspecte, nebănuite şi înşelătoare.O lumină palidă părea să lumineze viaţa noastră, în entuziasmul începutului de drum nou. Ferestrele ţării noastre s-au deschis spre lumea occidentală, dar uşile au rămas tot închise. Turiştii italieni interesaţi să ne cunoască se puteau vedea pretutindeni, dar noi nu putem ieşi din ţară. Eu continuam să studiez singură limba italiană, dar această limbă nu se vorbea şi nu se studia deloc în şcolile noastre.Începea astfel, întortochiatul meu drum profesional pe care îl alesesem singură, în paradoxul existenţei mele.
Ceauşescu a transformat Partidul Muncitoresc în Partidul Comunist iar el a devenit, de asemenea, primul preşedinte al Republicii Socialiste România, începând astfel, vertiginoasa sa ascensiune.
Bunăstarea de la sfârşitul anilor ‘60 şi de la începutul anilor ‘70, nu a durat însă, mult.În timp ce eu studiam în facultate limba şi literatura italiană, Ceauşescu închidea tot mai mult porţile şi ferestrele ţării, iar occidentalii au început să dispară treptat de prin locurile noastre.În timp ce România era tot mai izolată, conducătorul nostru devenea tot mai puternic. În timp ce noi trăiam tot mai rău, el şi soţia lui păreau tot mai necugetaţi în nebunia lor de a cuceri toate domeniile vieţii noastre politice,sociale şi culturale.Se spunea că trăim în “epoca de aur”, dar magazinele şi pieţele erau tot mai goale, iar în casele noastre domneau frigul şi întunericul.Lumina se oprea în fiecare seară, iar noi aprindeam lumânările. Lumina palidă a unei lumânări târzii anunţa începutul sfârşitului. Anii ‘80 au adus întunericul ultimului comunism iar căldura flăcării libertăţii se simţea tot mai mult.Doar cuplul Ceauşescu părea să nu vadă şi să nu simtă nimic.Orbiţi de fascinaţia puterii absolute şi de megalomanie, aplaudaţi, ascultaţi şi pictaţi în cele mai pastelate culori, se pierdeau un pic câte un pic, precum nuanţele înşelătoare ale culorilor în care le placea să apară.
Rămasă din nou fără un loc de muncă, m-am retras în “ pădurea luminilor”, cum îmi plăcea mie să numesc Casa Pionierilor, adică a micilor comunişti, cum se dorea să fie.Sub generoasa umbrelă a activităţilor UNICEF, aici ar fi trebuit să iniţiez copiii în politica partidului şi a statului.În realitate,.aici, cei mai iluminaţi dintre profesorii- metodişti învăţau pe copii multe lucruri interesante iar eu îi învăţam limbile străine pe care le cunoşteam.Tocmai de aceea, eu socoteam acest loc ca o lumină aprinsă într-o pădure întunecoasă, clădirea fiind amplasată într-un frumos parc natural din oraşul meu, cu arbori înalţi şi bătrâni, cu veveriţe vioaie care ne priveau uneori printre ramuri.Chiar aici am petrecut ultima zi şi ultima seară a regimului comunist. Le-am petrecut distrugând fotografii şi cărţi despre cuplul Ceauşescu, de frică, de ciudă sau cine mai ştie de ce.
Evenimentele şi manifestaţiile anti-comuniste de la Timişoara, semănaseră frică şi confuzie în mintea noastră, în sufletul şi în casele noastre.S-a stins astfel, ultima lumină palidă a dictaturii şi s-a aprins lumina adevăratei libertăţi.

Pe strada libertăţii

21 Decembrie,1989.Pe negura existenţei noastre obscure, a apărut o pată roşie.De data aceasta, nu mai era roşul înşelător al steagurilor comuniste, era roşul adevărat al sângelui tinerilor noştri, sau a celor mai puţin tineri, răniţi sau morţi, în mod tragic, în decembrie1989.Cu naivitatea persoanelor modeste, constrânse şi supuse, românii, în pragul revoluţiilor anticomuniste din Europa de Est, au crezut că pot să răstoarne un regim dictatorial doar cu o floare în mână, dar mulţi au plătit cu viaţa. Un parc întreg din Bucureşti, transformat în cimitir în zilele revoluţiei, stă mărturie a curajului şi spiritului lor de sacrificiu. În seara zilei de 21 decembrie au murit primii tineri strigând “ Trăiască libertatea!”, în Piaţa Universităţii, centrul Capitalei, al ţării şi al spiritualităţii româneşti.
Era un decembrie prea cald şi prea senin pentru un început de iarnă. Ziua de 22 decembrie părea o zi de primăvară, dar era primăvară doar în sufletele noastre.Întorcându-mă de la şcoală, m-am oprit, ca de obicei, acasă la părinţii mei.Erau şi ei foarte îngrijoraţi de ceea ce se petrecea în ţară.Tocmai ascultau un post de radio străin când, la un moment dat, transmisiunea de la televizorul care mergea în acelaşi timp, s-a întrerupt.O voce plină de un entuziasm exagerat, a strigat:” Liberi! Suntem liberi!”În faţa ochilor noştri se derulau întâmplări incredibile pentru noi. Manifestaţia organizată chiar la iniţiativa lui Ceauşescu se transforma într-o adevărată revoltă populară anti-Ceauşescu şi apoi, anti-comunism.Înspăimântat de mulţime, s-a văzut nevoit să fugă cu elicopterul care se afla pe acoperişul clădirii Comitetului Central.Lumea adunată acolo căpăta tot mai mult curaj, în timp ce mulţi alţi oameni ieşau în stradă.O confuzie totală, lupte sângeroase, răniţi şi morţi, iată ce am văzut şi am trăit în zilele următoare, la televizor, dar şi în jurul nostru.Dorinţe şi visuri sufocate ani de zile izbucneau într-o adevărată revoluţie, în timp ce regimul totalitar al Tiranului se prăbuşea în avântul dezlănţuit pe drumul libertaţii.
25 Decembrie, Sfântul Crăciun, 1989. Tot mai îngrijoraţi de ceea ce se întâmpla, tot mai înspăimântaţi de ceea ce va fi, nu ştiam nimic, cine şi de unde se trăgea şi când va fi să se sfârşească totul.La televiziune se transmitea prima emisiune cu ocazia Crăciunului şi, timid noi, cei mai norocoşi care ne aflam în casă, făceam tot posibilul pentru a uita, măcar pentru o clipă, nebunia de afară.La un moment dat, s-a întrerupt transmisiunea şi o voce gravă, tremurândă a anunţat că soţii Ceauşescu, arestaţi, au fost condamnaţi la moarte, sentinţă care se şi executase.Am rămas împietriţi şi, imediat, întrega ţară s-a cufundat într-o tăcere înspăimântătoare.
În acest punct, cuvintele se pierd în răceala fulgilor de nea care, chiar în acea noapte, au început încet să cadă.Cred că niciun cuvânt nu ar putea exprima tot ceea ce am trăit noi în acele clipe şi în zilele următoare.
Decembrie, 1989, a întins o mantie albă de zăpadă pe care cad, în fiecare an, fulgii reci şi lacrimile fierbinţi ale nostalgiei şi ale durerii.Morminte şi cruci din marmură albă stau mărturie a scânteii care a luminat, pentru prima dată, speranţa noastră de libertate, în mod atât de dureros, atât de tragic.Iată cum, în fiecare iarnă, fulgii de nea ne spun povestea tristă, aproape nesperată, dar atât de dorită, a drumului nostru spre libertate.
 
Soarele străluceşte şi iarna

A sosit, în cele din urmă, şi primăvara, dar pomii înfloriseră printre fulgii reci, rătăciţi într-o iarnă târzie.Şi noi trăiserăm o iarnă târzie! Mai ningea încă, pe gândurile şi pe speranţele noastre, dar anotimpul frumos sosise deja.
Anii ‘90 mi-au adus bucuria de a-mi putea exercita, în sfârşit, profesia, pasiunea mea, pentru că, în 1991, am făcut tot posibilul pentru a introduce studiul limbii italiene în oraşul meu.Mergeam mulţumită pe drumul libertăţii de-abia cucerită şi am început chiar să am curajul de a scrie, de a mă exprima deschis şi de a-mi împărtăşi gândurile.
Din păcate, unii dintre noi, s-au rătăcit pe drumul prea lung al tranziţiei spre o nouă societate, spre un nou regim.Alţii trăiesc încă în confuzie, nu ştiu dacă sunt liberi sau libertini, în timp ce noii conducători se succed precum anotimpurile.
Eu, în schimb, mă simt bogată ca un anotimp împlinit, îmbrăcat în frunze multicolore, culegând roadele vieţii.Nu sunt însă tristă, pentru că soarele străluceşte şi iarna, în timp ce fulgii albi cad pe păr.
Marilena Rodica Chireţu -20 noiembrie, 2004.