Dracula- legenda si istorie
         

Autor: Marilena Rodica ChiretuEditura "Paralela 45", Pitesti, 2000.

Când timpul tace, ruinele vorbesc

O existenţă dureros de scurtă, agitată şi foarte grea pentru Ţările Române a creat o puternică personalitate, despre care Mehmed II însuşi a afirmat că “nu poate cuceri ţara unui bărbat capabil de fapte atât de măreţe şi deosebite, care ştie să profite atât de bine de domnie şi de supuşii săi”, “un bărbat care, făcând atâtea fapte de vitejie, ar merita mai mult”. (după Laonicus Chalcocondylas)
Şi totuşi, viaţa marelui voievod vlah a fost foarte scurtă şi agitată, un drum sinuos care i-a oferit puţine momente de pace şi de satisfacţii, un drum care a şerpuit printre dificile obstacole, dar mai ales a pus în evidenţă vitejia sa în a înfrunta şi elimina pericolele din perioada care a culminat cu campania antiotomană dintre anii 1461-1462. Se consideră că s-ar fi născut în 1431, a fost prizonier la turci între anii 1442-1448, rătăcitor prin Moldova şi Transilvania în perioada anilor 1448-1456, prizonier şi întemniţat la Buda între anii 1462-1475 şi ucis în 1476. Iată cum s-a desfăşurat, pe scurt, viaţa acestui bărbat care a murit tragic la numai 45 de ani!
Cum oare, în scurta perioadă a vieţii sale în care a trăit cu adevărat, a putut să devină, în acelaşi timp, un temut duşman al otomanilor, un mare voievod şi o personalitate controversată a istoriei române, învăluită în oroarea pedepselor sale, în misterul vieţii sale aventuroase, care l-au transformat, de-a lungul timpului, într-o adevărată fantomă a răului, într-un vampir însetat de sânge?
Este evident că Vlad Ţepeş a fost o personalitate excepţională, care a alimentat din plin imaginaţia anumitor scriitori şi regizori, deschizând “porţile” fanteziei, mereu în căutarea elementelor spectaculoase, scandaloase, a senzaţio­nalului, care l-au transfigurat într-un vampir şi într-o fantomă ce întruchipează răul.
O primă dovadă a denaturării adevărului, la care a contribuit mai ales mitologia occidentală, o constituie convingerea multora că celebrul castel Bran, spre care ne îndreptam cu încredere paşii, dar numai în căutarea fantomei marelui voievod, ar fi fost construit de către Vlad Ţepeş. În realitate, una dintre cetăţile înălţate din ordinul său este aceea de la Poenari, din judeţul Argeş, o mărturie solitară în piatra care “vorbeşte” încă, printre ruinele sale, despre iscusinţa voievodului care a reuşit, cel puţin pentru o scurtă perioadă, să aducă în ţară liniştea şi bunăstarea, să elimine banditismul şi jaful şi care a făcut astfel încât dreptatea să domine peste tot, chiar dacă a realizat aceasta cu mijloace de o mare cruzime. Situaţia Ţării Româneşti, dominată de lipsa de fidelitate a boierilor, de lăcomia lor, de anarhie, precum şi dimensiunile alarmante ale jafurilor, au impus domnitorului un comportament dur, chiar crud, care l-au transformat, în concepţia unora, într-un vampir, a cărui fantomă înspăimântă încă şi s-ar găsi între zidurile castelului Bran.
Această făptură considerată de unii ca fiind născută numai pentru a face rău, un adevărat prototip al diavolului, Dracula pare că a fost, într-adevăr, o întruchipare a paradoxului. Bărbatul nemilos cu duşmanii poporului său, dar şi cu duşmanii dreptăţii, ai cinstei, ai bunului-simţ, ai devotamentului, gata să transforme imediat în sânge lacrimile acelora care îndrăzneau să ceară iertare sau să se căiască, inutil, dealtfel, avea totuşi gustul frumosului natural. Altfel nu s-ar explica de ce locurile unde se găsesc numai două dintre castelele legate strâns de numele său se află aşezate în mijlocul unor peisaje de o extraordinară frumuseţe. O frumuseţe, însă, sălbatică, cum sălbatice au fost şi multe dintre comportările sale.
Cetatea Poenari aminteşte încă, prin ruinele sale, splendoarea şi sălbăticia locului. Ea se găseşte în ţinuturile judeţului Argeş, alese de domnitor, şi pune în evidenţă, fără îndoială, nu numai capacitatea sa de strateg militar de neîntrecut, dar şi gustul pentru frumosul natural. Aflându-se în centrul Carpaţilor Meridionali, în Munţii Făgăraş, cetatea îţi oferă posibilitatea să admiri o magnifică panoramă, un peisaj în care chiar şi natura însăşi este într-o permanentă luptă: cea dintre stâncile masivului muntos şi pâraiele învolburate, care se încăpăţânează să-l traverseze, printre pietrele mari care se rostogolesc spre câmpie.
Cromatica vie a florei magnificului peisaj carpatin, ca şi impresionantul număr de păsări care te încântă cu ciripitul lor au sensibilizat, probabil, şi ochiul neînduplecatului voievod. Cu siguranţă însă, de-a lungul timpului, a cucerit numeroşi călători, printre care scriitori renumiţi.
În ciuda faptului că peisajul trezeşte plăcerea şi curiozitatea omului de a străbate aceste locuri de o frumuseţe sălbatică, evenimentele istoriei devenită legendă domină bogăţia generoasei naturi şi ne întoarcem cu gândul la fantoma marelui domnitor, supranumit Dracula. Aureola voievodului Vlad Ţepeş, a “acestui destoinic bărbat”, cum îl numeşte Nicolae Iorga, “scânteiază” pretutindeni, acolo unde a trăit sau pe unde a trecut, şi nu s-a diminuat deloc cu trecerea timpului, dimpotrivă, străluceşte mai mult, trecând de la istorie la legendă şi mit. A fost un inepuizabil izvor de inspiraţie pentru literatură, pentru diverse arte, până la cinematografie. Vlad Ţepeş este, cu siguranţă, unul dintre primii eroi români care au pătruns în înalta sferă a literaturii şi a artei universale: celebrul Dracula, învăluit în misterul controversatei sale existenţe, nemiloasă chiar şi cu el însuşi.
“Între doi munţi împăduriţi, pe o stâncă gigantică, lângă râul Argeş, stă solitară, abandonată şi ruinată Cetatea lui Vlad Ţepeş. Aici, în aceste locuri ruinate şi sălbatice, bravul voievod o ţinea închisă pe soţia sa şi bunurile sale, iar el o pornea cu oastea împotriva duşmanilor care îndrăzneau să ne calce ţara…”
(Alexandru Vlahuţă, România pitorească).
Cetatea Poenari, loc de meditaţie asupra tumultuoasei noastre istorii, învăluită în amintirea îndârjitelor lupte care s-au desfăşurat în împrejurimi, dar şi în vălul legendei devenite “mitul Dracula”, aşteaptă încă vremurile care să-i redea binemeritata aureolă de odinioară

Dracula: strălucirea unui nume întunecat

 

Destinul a vrut ca domnitorul Vlad Ţepeş să devină celebru, deşi a trăit puţin. Pentru că au fost insuficiente şi lacunare date, atât în ceea ce priveşte biografia sa, cât şi evenimentele istorice, istoria şi legenda au creat o personalitate reală şi mitică în acelaşi timp, învăluită în aureola misterului şi oroarea cruzimii. Cert este că a aparţinut familiei renumitului domnitor al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), al cărui nepot era, şi care a dat astfel istoriei române şi celei universale pe celebrul “Dracula”. Acesta era, însă, numai un nume dat de personalităţile şi întâmplările îndepărtatelor timpuri tatălui său, care se numea tocmai Vlad Dracul, pentru că aparţinea aşa-zisei organizaţii “Ordinul Dragonului”. O controversată combinaţie între literatura populară, cu foarte puternica sa influenţă în acele vremuri, şi literatura cultă, între istorie şi lingvistică, au creat un nume care a devenit celebru şi care nu avea, în acea clipă a lungii şi sinuoasei istorii române, nici o legătură cu sensul malefic atribuit de oameni, de legendă (Dracula, nume ce ar veni de la “dracul”). Se considera că Vlad-tatăl a primit numele de “Dracul” (sau “Draculea”) când a fost primit în Ordinul Dragonului de către regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în februarie 1431. Acest Ordin al Dragonului era o adevărată instituţie, care funcţiona după modelul altor ordine cavalereşti medievale, apărute chiar în secolul al XIV-lea, la curtea regelui Ungariei Carol Robert d'Anjou (1308-1342), care avusese drept scop suprem apărarea Casei Regale şi a prietenilor săi cu orice preţ. În Ordinul Dragonului au fost primiţi şi membri străini, aliaţi, cum au fost regii Poloniei şi ai Angliei, suveranii Veneţiei, Padovei, Veronei etc. În timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg, între 1408-1437, Ordinul Dragonului a devenit cea mai importantă organizaţie politică a nobilimii din Ungaria, cu o puternică influenţă în viaţa regatului şi a regelui.
În această instituţie cavalerească de faimă europeană, a cărei activitate s-a desfăşurat sub semnul “dragonului”, a fost primit, în februarie 1431, şi pretendentul la tronul Ţării Româneşti, Vlad Dracul, în spiritul statutului Ordinului.
Răspândirea imaginii Ordinului Dragonului prin inter­mediul unor simboluri devenite foarte cunoscute (mici monede, sigiliul şi o compoziţie heraldică în piatră), a avut o foarte mare importanţă pentru voievod, a cărui autoritate a crescut printre supuşi. În acelaşi timp, numele lui Vlad, tatăl viitorului domnitor, Vlad Ţepeş, va rămâne pentru totdeauna legat de porecla: Dracu sau Draculea. El a fost singurul domnitor român care a îmbrăcat frumosul costum de ceremonie al cavalerilor Ordinului, în roşu şi verde, şi care a purtat colierul specific acestora, elemente care au contribuit la sporirea faimei şi autorităţii sale printre români.
În secolul al XV-lea, însă, dragonul nu era considerat un element malefic, dimpotrivă, un simbol cavaleresc pozitiv. După moartea lui Sigismund de Luxemburg, Ordinul Dragonului şi simbolurile sale au pierdut treptat din importanţa şi influenţa lor în viaţa politică a timpului. “Dracul” (Draculea) a păstrat sensul pozitiv numai în timpul vieţii lui Vlad Dracul şi în contextul Ordinului Dragonului, care l-a făcut cunoscut cu acest nume. Mai târziu, în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, numele şi-a pierdut sensul pozitiv şi simbolul apartenenţei la această instituţie. Sub influenţa îndepărtatei antichităţi traco-geto-dacice, dar şi ca expresie a influenţei şi a răspândirii literaturii populare, atât română, cât şi slavă şi nu numai, numele a căpătat în mod exclusiv un sens profund negativ, de-a dreptul diabolic. Cu siguranţă, acest spirit malefic al cuvântului românesc “Dracul” s-a răspândit şi s­a impus definitiv şi din cauza modului dur, crud şi sângeros în care Vlad Ţepeş se hotărâse să facă dreptate.
Vlad Ţepeş şi urmaşii săi, legitimi sau nelegitimi, nu au folosit însă niciodată simbolul Ordinului Dragonului, moştenind numai numele popular al tatălui lor: Dracula. Urmaşii săi legitimi din Transilvania l-au păstrat chiar până în secolul al XVII-lea, ca nume de familie. Este vorba de nobila familie de Sinteşti şi de Band, stabilită în Transilvania în perioada secolelor XV-XVII, apărută în urma căsătoriei lui Vlad Ţepeş cu o rudă foarte apropiată a regelui Ungariei, Matei Corvin. Această familie a locuit în zona secuilor, nu departe de locul unde, în 1897, scriitorul Bram Stoker plasase castelul lui Dracula, în Transilvania, castel pe care îl descria astfel:
“… am văzut clar silueta castelului Dracula, profilându-se spre cer. Pentru că ne găseam la poalele culmii pe care era aşezat castelul şi unghiul de perspectivă a Carpaţilor era jos, în partea inferioară. Îl vedeam în toată măreţia lui, cocoţat la mii de picioare, pe culmea unei prăpăstii drepte şi părea separat de râpele munţilor vecini. Împrejurimile aveau un aspect sălbatic şi straniu…”.
Vlad Ţepeş a avut în Ţara Românească şi urmaşi legitimi, începând cu fiul său Mihnea cel Rău, care, la începutul secolului al XVI-lea, au fost cunoscuţi sub numele Drăculeşti.
Iată cum o ambiguitate lingvistică, o confuzie între mitologie, literatură populară şi realitatea istorică, pornind de la o mică divinitate păgână, al cărei nume a fost ales pentru un renumit ordin cavaleresc, acela al “Dragonului”, au dat naştere unui celebru nume, al unui celebru erou: Dracula. Voievodul însuşi a contribuit la răspândirea acestui nume, înscriindu-se în istoria noastră ca unul dintre cei mai severi reprezentanţi ai unei autorităţi domneşti de dimensiuni excesive, atât în domeniul politicii interne, cât şi în domeniul celei externe şi în domeniul vieţii economice.
Din punct de vedere istoric, comportamentul lui Vlad Ţepeş a fost determinat de situaţia grea în care se găsea Ţara Românească. Ca să înceteze permanentele certuri, disensiunile, luptele pentru putere şi cele dintre boieri şi, în cele din urmă, pentru a reuşi să facă pace în ţară şi să asigure unitatea poporului, Vlad a introdus un sistem nemilos de pedeapsă, celebra “tragere în ţeapă”, de la “ţeapă” venind şi numele său de Vlad Ţepeş. În ascuţite şi înspăimântătoare ţepi, mai mult sau mai puţin înalte, în funcţie de cine trebuia executat, şi-au găsit moartea duşmanii poporului şi ai ţării: hoţii, mincinoşii, negustorii lacomi şi neruşinaţi, preoţii clevetitori, spionii, solii aroganţi, leneşii şi fricoşii.
În acelaşi timp, însă, era foarte generos cu persoanele cinstite, demne şi mai ales cu adevăraţii patrioţi, gata să lupte cu curaj, chiar cu preţul vieţii, împotriva otomanilor care ameninţau ţara. Pedeapsa era aceeaşi pentru toţi, fără a ţine cont de categoria socială căreia aparţineau: “tragere în ţeapă” pentru răufăcători, “pentru ca nici-unul să nu rămână viu”, având în vedere că Vlad Ţepeş hotărâse să respecte drept cele mai mari valori ale vieţii politice şi sociale, cinstea şi demnitatea.
Şi politica sa economică i-a nemulţumit pe mulţi, dar mai ales pe negustorii saşi din Braşov şi Sibiu, anulându-le privilegiile şi obligându-i să respecte drepturile autohtone. Tocmai de aceea ei au fost printre primii care au denaturat adevărata imagine a personalităţii lui Vlad Ţepeş.
Neînduplecatul, dar cinstitul domnitor, era încă în viaţă când au început să se răspândească povestirile germane despre “Ţepeş-Dracula”, care narau “teribilele fapte ale voievodului vlah”. În lumea saxonă s-au răspândit cu repeziciune şi, fiind incluse în renumite opere ale vremii scrise în latină, au fost cunoscute şi de celelalte popoare europene. Astfel, un erou al istoriei noastre a fost identificat cu răul, asociat spiritelor malefice şi supranumit, în mod semnificativ, “Dracula”.
Ceea ce s-a scris despre Vlad Ţepeş a fost un ingenios amestec de adevăr şi minciună, rezultat al imaginaţiei, al fanteziei dezlănţuite nu numai de curiozitate, dar şi de ura pe care domnitorul o semănase în jurul său, pentru că:
“… atât ura răul în ţara sa, încât, dacă cineva făcea un rău, un furt sau o minciună sau o nedreptate, nici unul dintre aceştia nu rămânea viu. Fie că era mare boier sau preot sau frate sau om simplu; chiar dacă cineva ar fi avut o mare bogăţie, nu se putea răscumpăra de la moarte.”
(Din “Cronicile slavo-româneşti”
ale secolelor XV-XVI, Bucureşti, 1959).Bibliografie „Magazin istoric” – februarie, 1998„Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş – Draculea”, de Ion Stavarus, Editura „Univers”, 1978„Istoria românilor”, manual pentru clasa a XI-lea, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti„Dracula” de Bram Stoker – Editura „Univers”, 1990„Pagini legendare din istoria poporului român” – de Manole Neagoe, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1981„Branul, poartă în Carpaţi” – de Titus H. Haşdeu, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1979

„Pe urmele lui Vlad Ţepeş” – de Radu Ştefan Ciobanu, Editura „Sport­Turism”, Bucureşti, 1979

 

Bibliografia

“Magazino istorico” – febbraie, 1998

“Racconti medievali su Vlad Ţepeş – Draculea”, di Ion Stavarus, Edizioni “Univers”, 1978

“La storia dei romeni”, manuale per l’XI-esima classe, Edizioni Didactica e Pedagogica, Bucarest

“Dracula” di Bram Stoker – Editura “Univers”, 1990

“Pagine leggendare della storia del popolo romeno” – di Manole Neagoe, Edizioni “Ion Creanga”, Bucarest, 1981

“Il Bran, porta in Carpazi” – di Titus H. Haşdeu, Edizioni “Albatros”, Bucarest, 1979

“Sulle tracce di Vlad Ţepeş” – di Radu Ştefan Ciobanu, Edizioni “Sport­Turismo”, Bucaret, 1979