Klik hier voor meer gratis plaatjes

Pasi de tango in ritm de balalaica.

 

 

Vremea macilor rosii .

Roman autobiografic.

Pitesti,1999.

 

Nici măcar războiul nu poate învinge adevărata iubire, dimpotrivă, aceasta poate deveni mai puternică şi parcă trăieşti cu mai mare intensitate la gândul că ziua de mâine este posibil să nu mai vină.
Părinţii mei s-au cunoscut şi s-au îndrăgostit în timpul celui de-al doilea război mondial. Ofiţer în armata română, tatăl meu, bărbat puternic, de o vivacitate şi un optimism incredibile, a luptat pe front, în acele incerte vremuri, când contra ruşilor, când contra nemţilor, după cum a cerut-o ordinul militar. Puternic încercat de destin, murindu-i, de tineri, fratele, Gheorghe, sora, Angela, şi apoi părinţii, rănit în timpul războiului, a găsit totuşi puterea de a iubi, în acele amare vremuri, frumoşii ochi ai mamei mele, Ecaterina, frumosul ei păr cu nuanţe de cas-tană şi sobrietatea delicatei ei personalităţi. S-au căsătorit la sfârşitul războiului şi au făcut, la ţară, în frumosul sat al mamei mele, ascuns printre dealuri, livezi şi plantaţii de viţă-de-vie, o nuntă ca-n poveşti. Acum, noi am rămas numai cu poveştile; nunta de odinioară şi-a pierdut carac-terul tradiţional, autentic, dar satul păstrează încă ceva din farmecul pitoresc al locurilor, departe de zgomotul oraşului.

După atâţia ani, imaginea şi dorul de satul natal revin, obsedant, în mintea ei confuză şi, uneori, de-abia am reuşit să o oprim din iluzoria ei încercare de a se reîntoarce pe pământul copilăriei sale.
Primii ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial au fost un nebunesc amestec de bine şi de rău, de suferinţă, pentru unii, şi de bucurie, pentru alţii, de capitalism care murea, încet, încet, şi de comunism care devenea o realitate tot mai dureroasă. Balurile somptu-oase de odinioară, nu mai existau, dar bucuria petrecerilor în compania femeilor frumoase şi elegante, până în zori, nu a reuşit să o stingă nici zgomotul bocancilor militari, nici sunetul balalaicii care se auzea tot mai mult.

A venit, însă, anul 1948, cel al naţionalizării tuturor proprietăţilor, tragedia numeroaselor familii, care i-a făcut pe mulţi fie să se sinucidă, fie să-şi părăsească definitiv ţara. Cei mai puternici au rămas, însă, să înfrunte noua realitate, noul regim, fie în închisori, fie într-o viaţă mizeră, sau în indispensabilul compromis impus de necesitatea de a supravieţui. Pe stradă, se cântau imnuri patriotice, în casă se dansa încă, în ritm de tangou, şi, uniţi de sentimentul iubirii, al bucuriei de a trăi, oamenii ştiau, încă, să se distreze împreună, în ciuda greutăţilor. Împreună, părinţii mei, au învăţat şi au reuşit să depăşească greutăţile acelor vremuri, asemenea multor altor familii, şi o mărturie a curajului lor suntem noi, generaţiile de azi şi de ieri, care am fi trebuit să înfruntăm şi să edificăm cu acelaşi curaj, cu acelaşi devotament o societate demnă de un nou mileniu şi de un viitor mai bun.

Când “balalaica” a început să cânte tot mai tare şi oamenii au înţeles că trebuia să “joace” după ritmul ei străin, paşii “tangoului” au devenit tot mai lenţi, tot mai rari, tot mai “stinşi”. Ei sufereau, treptat, o dureroasă schimbare a comportamentului normal, îşi ascundeau nu numai propriile idei şi ideologii, dar şi sentimentele; iubirea era pusă şi ea “în lanţurile” noului regim. Toate sentimentele trebuia să se îndrepte către partid şi conducătorii săi şi acest lucru ne învăţau din primii ani de şcoală. La biserică, de Paşti, mergeam pe ascuns, şi nu trebuia să se ştie la şcoală că am fost, pentru că eram pedepsiţi. Şi, totuşi, e greu să-l ţii pe român “în lanţuri” când este vorba de iubire! De-abia aşteptam Paştele pentru a merge la biserică cu toţii! Înconjurul acesteia cu lumânările aprinse, privirile complice regăsite printre razele luminii palide sporeau farmecul unicei nopţi a anului în care ne era permis să stăm afară la acea oră târzie. Erau anii şaizeci, când totul stătea sub semnul steagului roşu, al dictaturii proletariatului şi al fricii care înlocuiseră avântul revoluţionar al primilor ani din perioada de după cel de-al doilea război mondial.

Iubirea faţă de Dumnezeu nu era bine definită în minţile noastre de copii, derutate şi întunecate de prea multe indicaţii şi prea multă politică. Ne făcea, însă, plăcere să sperăm că există şi că ne priveşte din înaltul cerului şi, de Crăciun, îl aşteptam pe Moşul care era numit, însă, Moş Gerilă, Moş Crăciun venind la noi numai după 1989.

Oamenii deveneau tot mai rezervaţi, tot mai prudenţi. Serile petrecute împreună cu prietenii erau tot mai des înlocuite de modeste şi discrete întâlniri familiale unde, uneori, se vorbea în şoaptă, şi eu nu pricepeam motivul. Complet izolaţi de lume, ei doreau, totuşi, să ştie ce era dincolo de zidul care înconjura existenţa noastră şi ascultau, în mare secret, posturi de radio interzise care transmiteau în română. Era vocea speranţei, sufocată de frica de a fi descoperiţi că o ascultăm. Copilă de 6 – 7 ani, eu nu reuşeam să înţeleg de ce părinţii mei stăteau, în fiecare seară, cu capul lipit de radio. Locuiam singuri, într-o casă destul de mare şi vecini în apropiere nu erau. Într-o zi, am ajuns, în sfârşit, la concluzia că pereţii ar trebui să aibă urechi şi de aceea părinţilor mei le era aşa de frică să asculte acea voce a radioului.Frica nu a reuşit să învingă iubirea, dar nici nu i-a permis să se manifeste liber, natural. Retraşi în “cochi-liile” lor, cei mai mulţi dintre părinţi şi-au făcut din iubirea faţă de copii motivaţia, uneori exagerată, a existenţei lor.
Bărbaţi, femei şi copii am trăit, un timp, toţi împreună, în inconştienta monotonie a fiecărei zile, copleşiţi de inevitabila frică de a nu ne fi mai rău, ajutându-ne reciproc pentru a putea merge mai departe.

Ritmul tangoului de odinioară s-a stins definitiv, acordurile balalaicii s-au pierdut şi ele treptat, a trecut şi entuziasmul aşa-ziselor cântece patriotice şi imnuri revoluţionare!
Ce ne-a mai rămas oare? Am rămas doar noi, cei care trebuie să ne regăsim şi să găsim drumul drept, alături de tinerii noştri care au reuşit să-şi creeze propria muzică.
Marilena Rodica Chiretu
Din cartea autobiografica: “Vremea macilor rosii ”-Editie romana-italiana, Pitesti-Romania, 1999.