Ecouri ale Renaşterii italiene în cultura română

Pagina muzicala


Autunno di Vivaldi

Autunno/Toamna de Vivaldi

 

 

Suntem mândri de originea noastră latină, chiar dacă unii par să fi uitat-o sau, de-a dreptul, o contestă pe nedrept. Marile valori şi momente aleanticei culturi latine şi, apoi, cele ale culturii italiene au fost pentru noi, de-a lungul timpului, asemenea rădăcinilor puternice ale unui copac, care îl menţin în picioare în faţa celor mai violente furtuni. Nobleţea originii noastre, ca urmaşi ai unui popor ce a dat umanităţii o ilustră civilizaţie, ne-a dat tăria de a rezista şi înfrunta vicisitudinile timpului, pe acest pământ bogat şi frumos, râvnit de atâţia.
Şi, unul dintre momentele cele mai complexe şi, în acelaşi timp, frumos, înflăcărat, uman, a fost cel în care s-a născut, pe pământ italian, ca un nou şi modern model al civilizaţiei, Renaş-terea, această splendidă înflorire a vieţii artistice, literare şi ştiinţifice pe pământ.
Ţările Române (Valahia, Moldova şi Transilvania) au întâm-pinat primele influenţe ale Renaşterii italiene în mod divers, din cauza condiţiilor istorice deosebite. Dacă, în epoca renascentistă, Transilvania era un principat cu aspiraţii de autonomie, renumit pentru bogăţiile solului şi subsolului, pentru industria minieră a metalelor preţioase, pentru comerţ, Valahia şi Moldova sufereau, şi în plan cultural, consecinţele invaziei otomane, care a întârziat mult atât dezvoltarea vieţii economico-sociale, cât şi pe cea culturală, în timp ce modele moderne, umaniste animau deja, cultura europeană.
Puternicele legături spirituale, comerciale şi politice cu ita-lienii au pus bazele Renaşterii şi Umanismului, mai întâi în Transilvania şi, mai târziu, şi în Valahia şi Moldova.
După modelul italian, principi şi voievozi luminaţi au strâns la curtea lor personalităţi româneşti şi străine, mai ales italiene, capabile şi dornice să contribuie la dezvoltarea societăţii româneşti şi la înflorirea vieţii spirituale. Dintre aceştia îi amintim pe Huniazi. Născut într-o familie de români, Iancu de Hunedoara, devenit nobil la curtea maghiară, făcea parte din suita lui Sigismund, la Milano, şi a rămas în Italia timp de doi ani, în suita lui Filippo Maria Visconti, duce de Milano, aliatul regelui Ungariei în lupta împotriva Veneţiei. Aici, s-a perfecţionat în arta militară şi a descoperit farmecul complexei culturi renascentiste, simţindu-se, în acelaşi timp, mândru de originea sa latină. Întors în ţară, a devenit unul dintre promotorii umanismului, nu numai în Transilvania, ci şi în celelalte două ţări româneşti, ceea ce confirmă şi umanistul italian Enea Silvio Piccolomini, conform afirmaţiilor profesorului George Lăză-rescu, în cartea sa “Ţările Române şi Italia până în 1600” (Bucu-reşti, 1971, pag. 70).
Puternic angajat în viaţa politică şi în lupta antiotomană, Iancu de Hunedoara a fost depăşit, în plan cultural, de fiul său Matei Corvin, care a adus din Italia o serie întreagă de umanişti şi artişti italieni renumiţi, printre care arhitectul Damiano, sau pictorul Filippo Lippi. A dotat biblioteca corvină cu cele mai renumite manuscrise, magnific ilustrate, devenind una dintre cele mai preţioase din Europa. Căsătorit cu Beatrice, fiica lui Ferdinand de Aragona, rege al Neapolelui, a făcut astfel, încât relaţiile cu Italia şi unele familii regale să fie mai strânse. A devenit un renumit mecena şi strălucit om politic, fără să uite niciodată că este român, dimpotrivă, acesta a fost un stimul în activitatea sa, fiind conştient că trebuie continuate tradiţiile româneşti care au fost dezvoltate de strămoşii săi.
După moartea sa, situaţia social-politică şi culturală a Transil-vaniei s-a înrăutăţit.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, s-au manifestat în Italia o atenţie deosebită şi un interes tot mai mare faţă de pro-blemele şi evenimentele din Orientul european şi spaţiul bal-canic, care s-au materializat într-un complex de relaţii, mesaje, corespondenţe şi studii pe diferite teme istorice, politice, mili-tare şi geografice, impuse şi de expansiunea otomană.
Prodigioasa activitate a Huniazilor a fost continuată de o altă ilustră personalitate, Nicolaus Olahus (Valahul) care, prin inter-mediul activităţii sale multilaterale, a contribuit şi la dez-voltarea Umanismului în Ţările Române.
Mândru de originea sa de român născut într-o veche familie de valahi, semna cu numele Olahus (Valahul), afirmând în ace-laşi timp, în valoroasa sa lucrare “Hungaria”, originea noastră latină. Numele de Olahus s-a răspândit printre celebrii umanişti europeni, ducând cu sine originea sa nobilă şi vasta-i cultură.
În domeniul artistic, primele influenţe ale Renaşterii italiene  s-au făcut simţite în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu ocazia restaurării castelului Huniazilor. La început, în arhitectură, a predominat influenţa toscană şi nord-italiană şi, în secolul al XVI-lea, cea veneţiană, pentru că, maeştrii şi arhitecţii italieni care veneau în Ţările Române, aduceau cu ei caracteristicile arhi-tecturii specifice regiunii lor.
Datorită curentului înnoitor al Renaşterii, răspândit şi în Transilvania, s-au modernizat ori s-au transformat câteva cetăţi în oraşe ca Braşov, Alba-Iulia, Sibiu, Făgăraş şi Oradea, şi s-au construit case şi castele destinate aristocraţiei. Forme şi in-fluenţe artistice renascentiste se observă, însă, şi la unele mănăstiri din Moldova.
O influenţă renascentistă italiană s-a simţit şi în domeniul picturii, mai ales la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. De exemplu, pictorul Tommaso da Modena a lucrat la catedrala catolică din Oradea şi, dintre picturile murale în stil renascentist, păstrate în Transilvania, amintim câteva figuri de sfinţi din catedrala romano-catolică din Alba-Iulia, atribuite unui maestru italian, în perioada 1514-1524.
Şi viaţa muzicală s-a dezvoltat, mai ales la curtea lui Sigismund Bàthory, principe de Transilvania, în palatul căruia două camere erau rezervate muzicienilor, toţi italieni.
Pentru a recompensa serviciile muzicianului Pietro Busto, care afirma el însuşi: “sunt în Transilvania, în serviciul princi-pelui, mulţi muzicieni italieni”, principele i-a dăruit o casă în Alba-Iulia. În 1593, principele a trimis un reprezentant al său la Veneţia pentru cărţi de muzică, cu scopul “de a învăţa să cânte la orice fel de instrument”. Aici, reprezentantul principelui l-a întâlnit pe organistul Girolamo Diruta, care i-a dat lecţii de muzică şi care a dedicat o lucrare a sa din acel an “preastră-lucitului principe de Transilvania, domnul Bàthory”. Această lucrare teoretică, de o mare importanţă, a fost cunoscută sub titlul “di Transilvano”. Şi el nu a fost unicul compozitor italian care a dedicat o operă principelui transilvan. Acelaşi lucru l-a făcut şi Pier Luigi da Palestrina, în 1584.
Dar să nu uităm Valahia şi Moldova! Este adevărat că Renaşterea în aceste ţări române a apărut mult mai târziu, dezvoltându-se mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Dar gustul pentru frumos s-a manifestat în forme proprii, autohtone, originale şi în perioada Renaşterii europene. În acest sens, amintim frumoasele mănăstiri din Moldova, ridicate în timpul domniei lui Ştefan cel Mare (1457-1504) în Moldova, şi al lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Valahia, care erau şi adevărate centre de cultură, spiritul religios lăsând treptat locul, în cultura timpului, şi spiritului laic. Apar şi personalităţi cu preocupări umaniste, cum au fost cronicarii, care, timid, dar sigur, au imprimat cronicii istorice, pe lângă caracterul literar, unul ştiinţific. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi Constantin Cantacuzino au ilustrat cultura timpului şi în alte domenii ale sale.
Cel mai mare reprezentant al Umanismului românesc rămâne însă Dimitrie Cantemir (1673-1723). Ca o adevărată perso-nalitate a Renaşterii, a fost în acelaşi timp filozof, istoric, geograf, muzicolog şi compozitor. Membru al Academiei din Berlin, a fost un spirit creator în toate activităţile sale şi rămâne una dintre cele mai mari figuri ale culturii noastre, care şi-a adus astfel contribuţia la Renaşterea europeană.
Dacă traversezi astăzi cele trei mari şi vechi regiuni româ-neşti Valahia, Moldova şi Transilvania, este interesant să observi cum influenţe străine, bune şi rele, au schimbat, în mod divers, de-a lungul secolelor, nu numai aspectul oraşelor, dar şi stilul de viaţă, gustul pentru frumos şi mentalitatea oamenilor. În timp ce Valahia (Muntenia) şi Moldova au rămas în urmă din punct de vedere economic, social şi cultural, din cauza durei dominaţii otomane, care nu a adus nimic bun cu ea, Transilvania s-a bucurat şi de principi luminaţi şi a avut posibilităţi pentru a deschide uşa marii civilizaţii europene şi sub dominaţie străină. Dar, dacă aceasta nu ar fi fost, cu siguranţă şi cultura română ar fi atins înaltele culmi ale civilizaţiei renascentiste europene. Aceasta nu înseamnă însă, că în Valahia (Muntenia) şi în Moldova, astăzi dezvoltate din punct de vedere economic, nu a existat o mişcare culturală, mari cărturari şi artişti şi un stil românesc păstrat în arhitectura clădirilor, a bisericilor şi mănăstirilor. Ceea ce trebuie încă o dată subliniat este faptul că dezvoltarea culturală, influenţată şi de factorii economico-sociali şi politici, s-a realizat în perioade diferite, cu puternica amprentă a diferitelor dominaţii străine. Aceasta nu înseamnă că Transilvania este o altă ţară, aşa cum se scrie în unele cărţi sau apare pe unele hărţi geografice! Transilvania este numai o importantă şi frumoasă parte a aceleiaşi ţări care se numeşte România, după numele “mamei” sale, Roma.
Să ne amintim de “umanistul pontific”, cum a fost numit celebrul umanist Enea Silvio Piccolomini, devenit papa Pio III, om de vastă cultură, care a scris în lucrarea sa “Cosmographia”, tipărită în 1501: “Mai sus de Dunăre se întinde Transilvania, în care au locuit, în vremuri îndepărtate, dacii, popor puternic şi nobil prin multele victorii împotriva romanilor; în timpurile noastre, trei sunt popoarele care o locuiesc: teutonii, secuii şi românii care sunt de origine latină”.

Afirmaţia lui Enea Silvio Piccolomini, despre descendenţa romană a românilor şi despre derivarea denumirii “valah” de la Flaccus, a fost mai târziu reluată de numeroşi geografi şi călători italieni care au vizitat ţara noastră şi care au scris despre aceasta în secolul al XVI-lea (il Cinquecento), ca şi primii cronicari români care au susţinut ideea originii latine a poporului nostru.

Iată şi alte foarte preţioase mărturii ale marilor umanişti italieni despre originea latină şi despre frumuseţea ţinuturilor noastre:
“Toată acea ţară spre Orient şi de dincolo de munţii Carpaţi, în formă de coroană, înconjurată de alte lanţuri muntoase şi care a fost numită Transilvania, de la pădurile care o încon-joară, a fost, în antichitate, o parte foarte cunoscută a Daciei. De aceea, deşi aceasta era mai mare decât ţinuturile din interiorul lanţului muntos, se înţelege, fără Transilvania, era în acelaşi timp cea mai nobilă parte; şi era tocmai aceea unde, ca loc cel mai sigur, regii Daciei aveau regatul şi reşedinţa lor” (G. Bascapè - “Le relazioni” – Anonima Romana Editoriale – pag. 58-59).

“Romanii apoi, prin intermediul împăratului Traian, au subjugat cu totul Dacia întreagă, nu fără mari eforturi; de aceea el a făcut podul peste Dunăre, lângă Turnu-Severin, unde încă se mai văd ruinele”(G. Bascapè - “Le relazioni” – Anonima Romana Editoriale – pag. 67).
“Geţii, pe care acum îi numim vlahi şi pe care Enea Silvius îi numea astfel de la Flaccus, s-au extins din Transilvania la Marea Neagră, sunt înrudiţi şi cu cei din Moldova şi vorbesc, ca ei, aceeaşi limbă” (Antonio Bonfini în “Călători străini” – Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 8)
Giovanni Andrea Gromo afirma despre pământul Transil-vaniei că era: “foarte bogat în grâne, ca şi în mei, cânepă şi in. Subsolul ascundea bogate minereuri de aur, argint, fier şi de sare”.
Gromo a mai afirmat că: “ţările sunt toate locuite de români şi nu  numai în Banat, ci şi în Transilvania”. (“Călători străini” - vol. II, pag. 318-320; Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971).

Iată de ce suntem mândri de originea noastră latină şi, para-frazând frumoasele cuvinte ale poetului romantic Aleardo Aleardi, afirmăm cu mândrie:
" .......................... Eu sunt român
Din neamul tău. Din romanii
Puşi să vegheze cu vulturul la Istria
Agitatul Orient,
Timp de o mie şapte sute de ani uitaţi,
Se trag strămoşii mei.”
Din “I sette soldati” (Cei şapte soldaţi),
 de Aleardo Aleardi.
Articol publicat în revista “La Panarie”,
nr. 116, martie 1998, Udine, Italia si in cartea
Prezentul anintirilor, 1999, Pitesti, Editura "Paralela 45"
Autore:
Marilena Rodica Chiretu